Adaptarea Sistemului Bancar Românesc la Cerințele Integrării Europene

Scurt istoric al Uniunii Economice si Monetare

Uniunea Europeana este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de catre promotorii Europei Comunitare. Ea reprezinta cea mai avansata organizatie de integrare multilaterala, având posibilitatea de actiune atât în domeniul economic, social si politic, cât si în domeniul drepturilor omului si al relatiilor externe ale celor 15 state membre.

Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreuna Comunitatile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea Acordului Unic European, si în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht.

Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 si 1991 constituie baza constitutionala a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeana (UE), stabilind între statele membre legaturi juridice care merg dincolo de relatiile contractuale între statele suverane.

Potrivit tratatului de la Roma (1957) si a dispozitiilor adoptate ulterior de catre institutiile sale, Uniunea Europeana urma sa se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicând, în prima etapa, asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar în a doua etapa libera circulatie a capitalurilor, serviciilor, fortei de munca si adoptarea monedei unice în teritoriul comunitatii. Într-o etapa viitoare se prevedea si realizarea uniunii politice a tarilor membre.

În conceptia Tratatului de la Roma, uniunea economica si monetara implica pe lânga unificarea politicilor economice generale si sociale ale tarilor membre si o convertibilitate reciproca totala si ireversibila a monedelor tarilor membre si apoi punerea în circulatie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economica si monetara aveau un caracter general, sarcina concretizarii lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia ca Uniunea vamala este o realizare prea fragila, singura nefiind în masura sa sustina edificarea pietei unice si a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economica sa treaca printr-o uniune monetara.

Daca pâna în 1970 nu s-au întreprins masuri pe linia realizarii uniunii monetare, deteriorarea situatiei monetare pe plan international, precum si masurile luate de SUA pe linia întaririi dolarului american pe piata internationala, au relansat discutiile tarilor comunitare pentru integrarea monetara în cadrul comunitatii prin stabilirea unei identitati monetare proprii în raport cu dolarul. În acest sens, Acordul de la Washington-Smithsonian Agreement – din 1971, restabilea o oarecare ordine în relatiile monetare dintre dolar si monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub forma de paritati. S-a convenit ca monedele tarilor din Comunitatea Europeana sa oscileze în jurul unei marje de 2,25% peste si sub paritatea dolarului, fata de 9% cât era în acel moment.

Deteriorarea continua a situatiei economice si sociale din tarile Uniunii Europene, tulburarile monetare produse pe pietele de schimb, au diminuat, pentru un timp, interesul realizarii Uniunii Monetare. Deci, Planul Werner (1970) (care prevedea realizarea într-o perioada de 10 ani, în doua etape, a unei uniuni economice si monetare având ca obiective: asigurarea convertibilitatii depline a monedelor tarilor membre, eliminarea marjelor de fluctuatie a cursurilor valutare si introducerea unei monede unice) n-a putut fi aplicat, singurele realizari mai importante fiind crearea la 24 aprilie 1972 a dispozitivului ,,sarpelui monetar” si înfiintarea în aprilie 1973 a Fondului European de Cooperare Monetara (FECOM) care sa se ocupe de finantarea europeana.

Tarile participante la ,,sarpele monetar” si-au luat angajamentul la 24 aprilie 1972 de a nu permite fluctuatii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% (asa zisa fluctuatie concentrata). Fata de monedele celorlalte tari, membre sau nemembre ale CEE, cursurile valutare din sarpele monetar flotau liber. Acest sistem si-a încheiat activitatea în martie 1979, ca efect al crearii Sistemului Monetar European, al carui obiectiv declarat era crearea unei zone de stabilitate monetara în EUROPA Occidentala, care sa protejeze economiile acestor tari de instabilitatea financiar – monetara internationala si, în mod deosebit, de fluctuatiile puternice ale dolarului american în acea perioada, precum si relansarea procesului de integrare europeana. Sistemul monetar european a însemnat nasterea unei noi monede – ECU (European Currency Unit)- ca unitate de cont. Cursul de schimb al ECU se calculeaza ca o medie ponderata a unui cos valutar alcatuit din monedele statelor comunitare.

ECU – ul constituie un instrument de reglementare a relatiilor monetare dintre bancile centrale, valoare de rezerva si valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plati si credit.

Reuniunea la nivel înalt a Uniunii Europene, din 10 decembrie 1991, care a avut loc la Maastricht (Olanda), a decis cea mai importanta reforma din istoria Uniunii. La aceasta reuniune, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre ale UE au cazut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea Economica si Monetara si introducerea monedei unice – EURO.