Alternative și Implicații ale Politicii Cheltuielilor Publice în Lumea Contemporană

1. COORDONATE ALE POLITICII CHELTUIELILOR PUBLICE

1.1. Conceptul de politica bugetară şi funcţiile acesteia:

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (autoritate guvernamentală sau centrală; autoritate locală; autoritate supranaţională, de exemplu Parlamentul european), care vizează finalităţile exclusiv economice si sociale.

Problematica politicii bugetare este complementară politicii fiscale. Cele două tipuri de politici reprezintă ansamblul de instrumente la dispoziţia statului, prin care acesta implementează obiectivele de intervenţie în mediul economic şi social.

Instrumentele folosite în cadrul politicii bugetare sunt reprezentate de cheltuielile publice. Acestea sunt direcţionate spre implementarea deciziilor membrilor societăţii, în calitate de cetăţeni, gospodării, întreprinderi, instituţii, administraţii, în sensul dorit al politicilor economice şi sociale. De asemenea, instrumentele politicii bugetare utilizate sunt diversificate şi servesc la cumpărările de bunuri şi serviciide către instituţiile care pun în aplicare politica statului (instituţii publice) sau acordarea de subvenţii, prestarea unor servicii sociale etc.. În plus, au calitatea de a orienta, la nivel microeconomic, pe cei care beneficiază de credite bugetare adoptate prin Legile bugetare, în vederea furnizării de servicii publice necesare, prioritare si eficiente, conforme cu interesul general al societăţii, în mod amplu.

Efectele dorite sunt posibile pe seama unor comportamente bazate pe înţelegerea sensului, a coordonatelor care se urmăresc prin cheltuielile publice, ca instrumente sau pârghii, şi nu ca măsuri administrative, bazate pe constrângere, ca de exemplu: fixarea autoritară a preţurilor, limitarea cantităţilor şi altele, care au menirea de a diminua libertatea de acţiune a agenţilor economici.

Specific economiei de piaţă este faptul demonstrat că eficacitatea economică a intervenţiilor bugetare este superioară celei generate de controlul bugetar. În prezent controlul bugetar şi auditul sunt orientate şi spre urmărirea laturii eficienţei utilizării fondurilor publice. Dar, problema respectivă este dificilă datorită complexităţii şi dificultăţii aplicării analizei cost – beneficii (în ceea ce priveşte dimensiunea celor două laturi ale comparaţiei).

Eficienţa şi eficacitatea cheltuielilor bugetare fac obiectul metodelor moderne de dimensionare a cheltuielilor în faza de proiect şi de alegere a variantelor optime.

Accentul pus pe cantitatea, calitatea şi eficienţa cheltuielilor publice se regăseşte astăzi în strategiile bugetare, concretizate în bugetele – program multianuale. Acestea se proiectează şi se urmăresc în execuţie (inclusiv prin încrederea prevederilor repartizate anual în legile bugetare), în optica dezvoltării durabile în cadrul conjugat al viziunii aplicării pe termen scurt, cu cea pe termen mediu şi lung.

Funcţiile politicii bugetare sunt derivatele funcţiilor statului modern, prin folosirea instrumentelor bugetare. Acestea sunt:

- funcţia de stabilizare conjuncturală;

- funcţia de alocare a resurselor;

- funcţia de redistribuire a veniturilor.

Recunoaşterea acestor funcţii este legată, tematic, de trecerea de la doctrina clasică la cea modernă. Prin aceasta se subliniază necesitatea intervenţiei statului, prin cele trei funcţii, în scopul corectării efectelor crizelor economice asupra echilibrului economic şi social.

Cele trei funcţii ale politicii bugetare sunt interpretate şi pot fi folosite în termenii analizei creşterii economice, în sensul echilibrului şi al căilor maximale de creştere.

Esenţial este asocierea problemelor de echilibru pe termen scurt, conjuncturale, cu cele specifice termenului mediu şi lung, structurale. Această asociere a făcut posibilă depăşirea distincţiilor radicale între scurt şi lung sau între conjunctural şi structural.

A. Funcţia de stabilizare conjuncturală:

Începănd cu abordarea keynesiană, bugetul este considerat ca un mijloc esenţial de acţiune pentru stabilizarea conjuncturală. Noua abordare a bugetului comportă definirea teoriei finanţelor funcţionale.

Bugetul statului este integrat în circuitul economic, pe baza relaţiei:

I + G + X = S + T + M,

unde: I = investiţiile private;

G = cheltuielile publice (consum şi investiţii);

X = exporturile;

M = mărfurile;

S = economisirea;

T = impozitele;

În cadrul acestui model, impozitele şi cheltuielile sunt considerate „injectări” de resurse. Astfel, stabilizarea conjucturii depresive va presupune creşterea injectărilor, prin majorarea cheltuielilor publice sau prin diminuarea impozitelor. În acest fel, autoritatea publică încearcă să “acopere” ecartul deflaţionist generator al contracţiei PIB, şi deci, de criză şi destabilizare a pieţei forţei de muncă. Acoperirea scontului se poate face fie prin dezvoltarea cheltuielilor private (prin reducerea impozitelor), fie prin majorarea cheltuielilor publice.

B. Funcţiile de alocare şi redistribuire a resurselor:

Acestea sunt legate de:

- producerea de bunuri publice, prin care statul se implică în afectarea raportului dintre resursele alocate sectorului public şi cele alocate sectorului privat;

- interpretări ale justificării “naturale” a intervenţiilor statului în alocarea resurselor;

- corectarea inegalităţilor generate de procesul repartiţiei funcţionale (venituri primare), prin transformarea în venituri finale disponibile.

Alături de prelevările fiscale, transferurile bugetare sunt instrumente de realizare a echităţii sociale, în două abordări: echitatea verticală (tratament diferit, în funcţie de bunăstare) şi echitatea orizontală (tratament similar pentru indivizi cu bunăstare identică).