Analiza comparativă a metodelor clasice și moderne de dimensionare a cheltuielilor și veniturilor bugetare

1. Cadrul general al metodelor moderne de dimensionare

a cheltuielilor şi veniturilor bugetare

Cheltuielile bugetare sunt reprezentate numai de acele cheltuieli finanţate din bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurǎrilor sociale de stat, adicǎ din resursele bǎneşti administrate de autoritǎţile publice centrale sau locale, în cadrul bugetului public naţional, având deci o sferǎ de cuprindere mai redusǎ, fiind incluse în cheltuielile publice.

La rândul lor, cheltuielile bugetare, care reprezintǎ principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structureazǎ, în funcţie de componentele bugetului public naţional şi de autoritǎţile publice la nivelul cǎrora se administreazǎ resursele pentru finanţarea acestora, pe urmǎtoarele categorii:

- cheltuieli finanţate din bugetul administraţiei de stat centrale sau federale;

- cheltuieli finanţate din bugetele administraţiilor locale sau ale statelor membre ale federaţiei;

- cheltuieli finanţate din bugetul asigurǎrilor sociale de stat.

Toate metodele moderne de dimensionare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare se bazeazǎ pe analiza cost-avantaje.

Analiza cost-avantaje este o metodǎ în care beneficiul reprezintǎ, de fapt, avantajul obţinut pe seama furnizǎrii serviciului public, pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul metodei se apeleazǎ la raportul cost-beneficiu, al cǎrui nivel optim este folosit ca un criteriu de exprimare a eficacitǎţii deciziilor publice, în cadrul unui proiect actualizat. Condiţia de a nu respinge un proiect este: cost-beneficiu = minim sau, invers, beneficiu-cost = maxim.

Metoda cost-avantaje sau cost-eficacitate, a cǎrei aplicabilitate este condiţionatǎ de existenţa a douǎ sau mai multe soluţii de realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite. Analiza cost-avantaje (cost-benefit analysis) reprezintǎ un set de tehnici concepute în vederea asigurǎrii unei alocǎri eficiente a resurselor limitate, în primul rând între sectorul public şi cel privat şi în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public.

Elaborarea unui buget modern presupune folosirea tehnicilor de previziune şi a analizei macroeconomice, metode ce permit evidenţierea impactului economic social şi politic al opţiunilor privind procurarea resurselor şi efectuarea cheltuielilor.

2. Prezentarea metodelor moderne de dimensionare

a cheltuielilor şi veniturilor bugetare

Datoritǎ dezavantajelor metodelor clasice de fundamentare a indicatorilor bugetari, ce se bazeazǎ pe un volum limitat de informaţii şi nu vizeazǎ eficienţa acţiunilor, s-au elaborat noi metode care sǎ punǎ accent pe eficienţa utilizǎrii banului public. Astfel, multe ţǎri au renunţat la metodele tradiţionale în favoarea celor moderne de fundamentare a veniturilor si cheltuielilor bugetare.

Metodele moderne sunt:

• în Statele Unite ale Americii s-au conceput şi utilizat metodele: “Planning Programming Budgeting System”, cunoscutǎ sub denumirea de P.P.B.S. (Planificare, Programare şi Bugetizare); “Management by Objectives” M.B.O. (Management prin obiective); “Zero Base Budgeting” Z.B.B. (Bazǎ Bugetarǎ Zero);

• în Franţa, metoda “Rationalisation des Choix Budgetaires”, cunoscutǎ sub denumirea de R.C.B. (Raţionalizarea Opţiunilor Bugetare);

• alte state (Canada, Marea Britanie, Japonia, Norvegia, Olanda, ţǎri din America Latinǎ, Israel) au elaborate metode proprii de raţionalizare a opţiunilor bugetare adaptate la condiţiile economico-sociale specifice.

Prin metodele moderne se realizeazǎ proiectarea bugetului în mai multe variante, dintre care se alege una, în funcţie de rezultatele cuantificate în cadrul analizei specifice bazate pe criterii diferite de optimizare a raporturilor: costuri – avantaje; costuri – eficacitate sau alte criterii utilizabile.

A. Planificarea, Programarea şi Bugetizarea (P.P.B.S.)

“Planning Programming Budgeting System” (P.P.B.S.) este o metodǎ orientatǎ spre programe, care studiazǎ nevoile ce apar pe termen mediu sau scurt. Aceasta a fost folositǎ cu rezultate încurajatoare de cǎtre Ministerul Apǎrǎrii din Statele Unite ale Americii la începutul anilor ’60. Cu toate acestea, încercarea de extindere a aplicǎrii ei şi la nivelul altor departamente nu a condus la rezultatele scontate.