Analiza Evoluției Gradului de Fiscalitate în România și a Implicațiilor Sale

Politica fiscală joacă un rol foarte important în cadrul politicilor aplicate de Guvern în vederea realizării principalelor obiective macroeconomice, fiind definită ca „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoilor publice și a realizării unor finalități de natură economico-socială, în condițiile în care asupra economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică” .

Deciziile de politică fiscală privesc sursa și volumul resurselor financiare, metodele de prelevare a acestora precum și facilitățile care se acordă unor categorii sociale. Indiferent de caracteristicile acestor decizii, politica fiscală are impact asupra evoluției structurale a impozitelor dar și asupra mărimii prelevărilor de natură fiscală.

Capitolul 1. Conceptul de presiune fiscală

O mare parte din veniturile statului sunt constituite din prelevarile fiscale, respectiv impozite și taxe. Se consideră că, veniturilor fiscale sunt cu mult superioare celor nefiscale deoarece numărului instituțiilor publice în economie este redus iar gradului de autofinanțare a acestora este scăzut.

Profesorul Filip Gheorghe definește presiunea fiscală sau rata fiscalității ca „expresia procentuală a părții redistribuite din veniturile (averile) dobândite de fiecare contribuabil, respectiv a părții din PIB realizat (la scară natională), prin prelevari obligatorii la fonduri folosite pentru finanțarea de cheltuieli publice” . În alt mod de abordare, presiunea fiscală este privită ca o expresie relativă a sarcinii fiscale plătită de contribuabil sau „semnifică cât de apăsatoare sunt impozitele sau, altfel spus, căt de mare este povara fiscala ce apasă pe umerii contribuabililor” .

Alți autori definesc presiunea fiscală, ca măsura în care contribuabilii plătesc impozite și taxe din veniturile și averea lor, sub forma unor prelevări obligatorii instituite și percepute prin constrângere legală de catre stat, în perioada unui an fiscal. De asemenea, se consideră că “presiunea fiscală este în general dată de rata fiscalităţii, care se calculează ca raport între încasările fiscale (de nivel central şi cel al colectivităţilor locale) inclusiv contribuţia la asigurările sociale de stat într-o anumită periaodă, de regulă un an, şi valoarea produsului intern brut, realizat în aceeaşi perioadă, de o economie naţională” .

Prin urmare, presiunea fiscală este acea proporție din venituri la care personele fizice ori juridice trebuie să renunțe, nevoiți și obligatoriu, în avantajul statului, sub forma unor impozite și taxe, care se vor consemna în bugetul de stat, bugetele locale ori fondurile publice speciale.

Presiune fiscală impusă de catre stat are ca misiune concilierea a două tendințe, a autorităților publice și a contribuabililor. Astfel, statul urmărește ca prelevarile fiscale, care au ponderea cea mai mare în bugetul de stat, sa fie cat mai mari pentru a acoperi în intregime cheltuielile publice, iar contribuabilii doresc ca impozitile și taxele sa fie scăzute, pentru ca venitul net ramas sa fie cât mai mare.

Cu toate acestea în secolul al XIX-lea și al XX-lea s-a observat un trend crescător al presiunii fiscale, din cauza extinderii rolului statului în sfera economică și socială. Cu privire la această tendință, Fernand Braudel afirma că „Această creștere a sarcinii fiscale este relativ recentă, dar ea se accelerează, an de an, drept urmare a rolului pe care și-l asumă statul providență și, în același timp, a recursului la o fiscalitate puternică servind ca masură anti-inflaționistă, în stare să ducă la reducerea consumului. Întrucât inflația continua la fel de vioaie, unii economiști dezidenți ajung să atribuie excesului tensiunii fiscale o responsabilitate mare în criza și inflația zilelor noastre. Se precicează ideea că am depășit o limită a suprapresiunii fiscale, care pune în pericol economiile supradezvoltate” .

Istoria probează că unele acțiuni violente ale masei, precum revoltele sau răscoalele, au fost din cauza presiunii fiscale ridicate ce nu a mai putut fi suportată. Exemple în acest sens ar fi: coloniile ateniene din Gecia Antică care s-au răsculat în secolul al IV-lea î. Hr. pentru a opri abuzurile fiscale ale metropolei; revoltele din Franța sub conducerea lui Charles al VI-lea, Philippe cel Frumos, François I, Henri al IV-lea, Louis al XIII-lea; revoluția engleză din secolul al XVII-lea datorată autoritarismului fiscal al monarhiei. În tara noastra, masele s-au rasculat în anul 1514 pe motivul unor impozite greu de suportat precum dijma , claca sau darile în bani.

Aceste revolte nu au drept scop schimbarea ordinii stabilite, ci ele exprimă în cele mai multe cazuri respingerea măsurilor (de obicei de natură fiscală) și protejarea unor tradiții locale, a libertății colective, scutiri de impozite și alte privilegii.

Astfel, se poate aprecia că fiscalitatea, ca intrument reditributiv al veniturilor cât și ca element de presiune asupra populației, are efecte considerabile asupra societații în general, iar din acestă cauza, problema fiscalitații trebuie analizată atât din punct de vedere economic cât și social.