Analiza strategiei de țintire directă a inflației în România

Cap. I Strategia de ţintire directă a inflaţiei – cadru conceptual

“Inflaţia este procesul de creştere disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducere puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional, ca efect al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri ”.

Inflaţia este un fenomen nefavorabil, care afectează economia unei ţări atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, aceasta erodează puterea de cumpărare a monedei şi, prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung, inflaţia descurajează procesul de investire şi inhibă creşterea economică. O perioadă, analiştii economici au considerat că inflaţia are şi o parte mai bună, în sensul că ar fi posibil să se „cumpere” o ocupare mai bună a forţei de muncă cu preţul unei inflaţii relativ mai ridicate. În timp, nici această aserţiune nu s-a dovedit a fi adevărată, deoarece efectul pozitiv asupra şomajului este de scurtă durată, pe termen lung fiind efectul descurajării economisirii şi a investiţiilor, ca urmare a incertitudinilor atrase de o inflaţie ridicată.

Adoptarea oricărui mix de politici economice într-o ţară trebuie să ţină seama de condiţiile existente în ţara respectivă, de efectele politicii urmate în anii anteriori şi, fără îndoială, de ţintele care sunt urmărite. Dacă ar fi de menţionat ce s-a întâmplat în economia românescă după anul 1990, se poate spune că, la prăbuşirea sistemului totalitar România avea o situaţie economică deosebit de precară, iar politicile adoptate după 1990 au întârziat eliminarea decalajelor grave moştenite.

Comparativ cu strategiile de politică monetară indirecte, care urmăresc atingerea obiectivului final (de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor) prin fixarea unor ţinte (obiective) intermediare, strategiile directe urmăresc ţintirea nemijlocită (directă) a inflaţiei.

Preocuparea sporită în vederea asigurării stabilităţii preţurilor, în calitate de premisă esenţială a unei creşteri economice durabile, s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase ţări, începând cu anii 1990, a unei noi strategii de politică monetară, şi anume ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting).

Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în domeniu (discuţii teoretice având loc încă din anii 1980) şi se defineşte ca strategie de politică monetară caracterizată prin adoptarea publică a unei ţinte cantitative de inflaţie pentru unul sau mai multe orizonturi de timp şi asumarea explicită a stabilităţii preţurilor în calitate de obiectiv primordial al politicii monetare.

Ţintirea inflaţiei poate fi definită drept cadrul politicii monetare caracterizat prin angajamentul public al băncii central pentru atingerea unor ţinte cantitative ale inflaţiei anunţate pentru unul sau mai multe orizonturi de timp. Concomitent, această strategie presupune recunoaşterea explicită a faptului că un nivel scăzut al inflaţiei reprezintă obiectivul prioritar pe termen lung al politicii monetare.

Ţintirea inflaţiei este caracterizată prin cinci elemente cheie:

- anunţarea publică a ţintelor numerice ale inflaţiei pentru un orizont mediu de timp;

- angajamentul instituţional pentru stabilitatea preţurilor ca obiectiv primordial al politicii monetare; celelalte variabile monetare (masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb etc.) devin secundare, fiind luate în considerare numai în măsura în care pot fi subordonate obiectivului de inflaţie;

- strategie care urmăreşte numeroase variabile, nu doar agregatele monetare şi cursul de schimb, în scopul stabilirii instrumentelor politicii monetare;

- transparenţa sporită a politicii monetare datorită comunicării cu publicul şi cu pieţele privind obiectivele şi deciziile băncii centrale;

- responsabilitatea crescută a băncii centrale pentru atingerea ţintelor de inflaţie.

Cu toate că numeroase bănci centrale anunţă public ţintele numerice ale inflaţiei, aceasta nu înseamnă că ele practică ţintirea inflaţiei, întrucât sustenabilitatea pe termen lung a acestei strategii este dată de existenţa şi a celorlalte patru elemente.

Într-un regim de ţintire a inflaţiei, conducerea politicii monetare se realizează în conformitate cu o regulă care specifică ajustări ale instrumentelor de politică drept răspuns la abaterile ratei inflaţiei de la valoarea – ţintă anunţată. Astfel, se combină constrângerea impusă cu o marjă de flexibilitate la nivelul instrumentelor utilizate de banca centrală, fiind aşadar soluţionată dilema atât de mult dezbătută în literatura de specialitate în ultimele decenii – a opţiunii între reguli şi conduită discreţionară în conducerea politicii monetare.

În scopul atingerii nivelului – ţintă al inflaţiei, banca centrală utilizează regulile drept „elemente de ghidare a conduitei politicii monetare”, nefiind însă obligată să le aplice într-o manieră mecanică. Banca centrală îşi păstrează astfel capacitatea de a reacţiona la şocuri neprevăzute prin ajustarea corespunzătoare a nivelului instrumentelor de politică monetară, cu condiţia de a nu sacrifica obiectivul final.