Armonizare versus competiție fiscală

Introducere

Armonizarea fiscală este în general înțeleasă ca un proces de ajustare a sistemelor fiscale ale diferitelor jurisdicții în atingerea unui obiectiv de politică comună. Armonizarea fiscală presupune eliminarea denaturărilor fiscale care afectează mișcările mărfurilor și ale factorilor pentru a realiza o alocare mai eficientă a resurselor pe o piață integrată. Armonizarea fiscală poate servi unor obiective alternative, precum echitatea sau stabilizarea. De asemenea, poate fi inclus, împreună cu armonizarea cheltuielilor publice, sub conceptul mai larg de armonizare fiscală.

Definită îndeaproape, armonizarea fiscală ghidată de acest obiectiv de politică implică - sub simplificarea ipotezelor despre alte instrumente politice și structura economică - convergența către o sarcină fiscală eficientă mai uniformă asupra mărfurilor sau asupra factorilor de producție.

Acest proces numit ”armonizare fiscală” este prezent din 1966 odată cu prezentarea de către Comisia Europeană a unui program care viza în principal o serie de acțiuni menite să grăbească trecerea către un sistem de TVA comun și definitiv.

În sens larg armonizarea fiscala se referă la o sccesiune de aspecte cum ar fi: egalizarea fiscală sau unificarea, proceduri și reguli de colectare a impozitelor din anumite state, rate de impunere. Dacă restrângem sfera de definire a acestui termen de armonizare fiscală putem spune că aceasta se referă la procesul de eliminare a disensiunilor dintre sistemeule fiscale naționale până la o anumită limită în care nu mai pot influentța procesul de alocare al resurselor între state.

În perioada postbelică odată cu formarea diferitelor uniuni vamale precum și perspectiva integrărilor regionale s-a pus problema liberei circulații a mărfurilor, resurselor și capitalurilor. Această inițiativă a dus la conceptul de armonizare vamală prin care s-a renunțat la taxele vamale pentru schimburi reciproce și implementarea unui tarif comun pentru diferitele relații cu statele din afara UE. Totuși acest sistem nu a fost de ajuns pentru eliminarea tuturor barierelor fiscale deoarece unele state aveau la bază un sistm diferit de impozitare și nu erau deacord să renunțe la el.

Concurența fiscală ca și amortizarea fiscală are origini vechi fiind prezentată în literatura de specialitate prin numeroase definiri. Astfel în 2008 KEEN ”definește concurența fiscală ca fiind în mod strategic un sistem prin care un stat sau o regiune își stabilește diverși parametri de fiscalitate în funcție de impozitele pe care le practică celelalte regiuni sau state”.

Tannenwald în 1999 definește concurența fiscală in punct de vedere a două aspecte și anume concurența fiscală implicită și explicită. Diferența dintre cele două aspecte era dată de faptul că Guvernul își modifică sau nu obiectivele de politică fiscală.

Armonizare vs competiție fiscală în Uniunea Europeană

Există multe puncte de vedere diferite ale economiștilor care se luptă undeva între concurența fiscală și armonizarea fiscală în uniunea europeană. Ambele forme de impozitare au avantajele și dezavantajele lor. Pe lânga definirile din literatura de specialitate menționate mai sus, putem prezenta si numeroase avantaje și dezavantaje a celor două forme de impozitare, iar pentru a putea obține un punct de vedere relevant putem compara și alte modele de impozitare existente în întreaga lume.

Țările Asiatice

În analiza acestor țări am considerat important să evidențiez care sunt implicațiile diferitelor sisteme fiscale din aceste regiuni asupra integrării anumitor sectoare prioritare, am analizat dacă liberalizarea și concurența sporită pot să ofere mijloace de evitare a impozitării sau conduc la o concurență fiscală dăunătoare. Tot aici am considerat necesar a specifica dacă sunt anumite procedee de impozitare a veniturilor dar și a capitalului care ar putea influența deschiderea progresivă a pieței prevăzută în servicii și bunuri, forță de muncă sau investiții la nivel de regiune.

Așadar impozitele din Asia de S-E au o rată de aproximativ 30%. Există o deductibilitate a pierderilor fiscale iar scutirea de grup nu este disponibilă. Pe de altă parte creditele fiscale sunt disponibile dar în același timp limitate la relevanța veniturilor. Există anumite tratate cum ar fi cel de la Mauritius cu Singapore și Indonezia care oferă oportunități în ceea ce privesc veniturile.

Impozitele reținute de la sursă variază în special între 15-20%, prețurile de transfer nu au un control destul de activ, unele state având anumite reguli de reglementare raporturile de datorie și capital propriu. Întreprinderile au permisiunea de a fi în totalitate străine cu excepția Malaeziei și Indoneziei. Țările asiatice cu excepția Malaeziei și Singapore impun impozite bazate pe edări de acțiuni, distorsiunile fiind atenuate prin anumite tratate sau eludate prin cedarea de acțiuni la un anumit holding din altă parte. Zona de liber schimb este reprezentată prin sisteme de tarife comune și regulamente comune având ca scop comun stabilirea comerțului liber în regiune.