Armonizarea Fiscală în Uniunea Europeană

Capitolul 1. Coordonate teoretice privind politica fiscală în Uniunea Europeană

1.1 Delimitări conceptuale privind fiscalitatea şi politica fiscală

Conceptul de fiscalitate a cunoscut de-a lungul timpului numeroase definiţii formulate de către specialiştii în domeniu, definiţii mai mult sau mai puţin complete, dar care nu se exclud reciproc.

Noţiunea de fiscalitate a apărut şi s-a consacrat în contextul evoluţiei societăţii, fiind legată de crearea şi funcţionarea statului, de la formele sale incipiente până la instituţiile şi organismele de tip statal modern, cu funcţii şi sarcini multiple şi complexe.

Sub aspect etimologic, fiscalitatea îşi are rădăcinile în cuvântul “fiscus”, provenit din limba latină, care în accepţiunea iniţială desemna un fel de coş (paner, cămară) menit a servi strângerii veniturilor la dispoziţia principelui sau împăratului, coexistând o vreme cu “tezaurul public”, ce semnifică un alt coş în care trebuiau colectate venituri destinate să satisfacă nevoi de consum public aflate în administrarea senatului. Raporturile dintre “fisc” şi “tezaurul public” au evoluat odată cu cele dintre împărat şi senat, pe măsură ce senatul a ajuns subordonat principelui, ajungându-se la contopirea celor două “coşuri” şi apoi la folosirea generalizată a noţiunii de fisc şi administrarea, la un loc, a resurselor colectate pentru a acoperi toate cheltuielile publice, inclusiv ale principelui.

În contextul conturării sale ca fenomen socio-economic, specific organizării de tip statal a societăţii omeneşti, noţiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie de resurse băneşti la dispoziţia statului, în corelaţie cu cele de alocare/utilizare a acestor resurse pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în formă bănească între stat şi supuşii săi. Conceptul de fiscalitate s-a grefat, îndeosebi, pe semnificaţia proceselor de prelevare a unor părţi din veniturile sau averile persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, fiind accepţiunea dată cel mai adesea acestui concept, în concordanţă cu înţelesul atribuit iniţial fiscului. Această abordare nu este explicită în ceea ce priveşte procesele de alocare/utilizare a resurselor respective, concretizate prin finanţarea de cheltuieli publice pe seama cărora se oferă gratuit utilităţi publice în beneficiul societăţii.

În prezent, în literatura economică , fiscul este definit ca fiind o instituţie a statului investită cu dreptul şi obligaţia de a aşeza, de a încasa şi de a urmări plata impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabili.

În domeniul fiscal sunt vehiculate mai multe noţiuni care se referă la acelaşi obiectiv concretizat în aşezarea, urmărirea şi perceperea impozitelor, a taxelor şi a altor venituri în favoarea statului sau a altor autorităţi de drept public.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea ca reprezentând un “sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc”, iar fiscul este “instituţia de stat care stabileşte şi încasează contribuţiile către stat şi îi urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit aceste contribuţii” .

Fiscalitatea în întreaga ei complexitate, reprezintă ansamblul impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi accesoriilor instituite de stat, datorate de contribuabili bugetului consolidate, precum şi metodele, tehnicile şi procedeele ce alcătuiesc mecanismul fiscal destinat stabilirii, urmăririi şi încasării acestora.

Politica generală a statului constituie un sistem determinat de programe specializate de acţiuni, politici, prin care se acoperă toate domeniile pe care le incumbă existenţa statului, fiecare având finalităţi şi obiective specifice. Politica generală promovează interese ce corespund unor obiective urmărite de societate ori de segmente ale societăţii reprezentate prin grupări politice, constituind totodată şi bază unor tendinţe şi orientări diferite ce include componente financiare specifice.

Politica economică este componentă principală a politicii generale a statului deoarece prin rezultatele sale crează premisele înfăptuirii tuturor celorlalte politici ale guvernării în domenii precum educaţia, sănătatea, apărarea, ordinea publică, protecţia socială.

O componentă importantă a politicii economice o constituie politica financiară, care asigură suportul financiar al implementării celorlaltor politici, oferă statului posibilitatea de a interveni în economie şi societate prin intermediul pârghiilor fiscal-bugetare, instrumentelor, instituţiilor, organelor şi reglementărilor financiare.

În sfera largă a politicii financiare se disting mai multe componente printre care şi politica fiscală, ce cunoaşte la rândul său două accepţiuni.

În accepţiunea anglo-saxonă politica fiscală acoperă atât prima fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cea de mobilizare cât şi a doua fază, cea de utilizare sau alocare pe destinaţii a resurselor constituite.

Accepţiunea european-continentală a politicii fiscale este marcată de o multitudine de abordări cu privire la sferă de cuprindere a politicii fiscale printre care o definire potrivit căreia problematica acesteia este axată în exclusivitate pe colectarea resurselor financiare publice sub formă de impozite şi taxe, fără a face referire la cheltuielile publice.