Bugete locale - principii, venituri și cheltuieli ale bugetelor locale ale României în perioada 1991-2010 și procesele locale

BUGETELE LOCALE

CAP.1. Sursa propriu-zisa

1. Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile umane reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. Există şi un alt argument politic, şi anume acela, conform căruia, comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile proprii privind sursele băneşti de provenientă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuiesc acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ şi mecanisme necesare adecvate privind finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmăreşte: delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primariilor, de cel aflat în proprietatea statului; crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin acestora; asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţii privind dezvoltarea locală.

Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin transmiterea, prin lege, a mai multor competenţe organelor puterii şi administraţiei locale. De altfel, trebuie subliniat că această preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condiţiile în care ele nu au cunoscut efectele “centralismului democratic”. Dar, pe de altă parte, statele respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în aşa fel, încât descentralizarea să nu conducă şi la divizarea naţiunii. În acest context, justiţia şi apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale.

Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect condus de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa, Cartea Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă semnăturilor conform convenţiei încheiate între statele membre, din octombrie 1985.

Protejarea şi întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document, care să explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să ţintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicaţi în apărarea autonomiei locale.

Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează indendenţă politică, administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de autonomie de care se bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democraţie reală.

Între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei există o relaţie directă. Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanţia stabilităţii unei democraţii funcţionale.

Principiile generale enumerate de Cartea Europeană a Autonomiei locale sunt:

1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale la resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării atribuţiilor lor;

2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau lege;

3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite la nivelul autorităţilor locale, în limitele legii;

4. Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunităţile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi dinamică, încât să le permită să urmarească, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor proprii;

5. Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiţiei inegale a potenţialelor surse de finanţare, cât şi sarcina financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul propriului lor domeniu de responsabilitate;

6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;

7. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate, în masura în care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate. Acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale ale autorităţilor locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de competenţă;

8. În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piaţa natională de capital. Având în vedere deosebirile teritoriale şi demografice ale fiecărei ţări, în prezent se constată o mare diversitate de sisteme determinate de mai mulţi factori: statutul colectivităţilor locale; numărul nivelurilor de administraţie publică locală; reprezentarea competenţelor; regimul finanţelor locale.

În Europa există trei modele care au influenţat organizarea administrativă în statele de pe continentul nostru: modelul francez, modelul german şi modelul britanic.

Modelul francez

Unităţile administrativ teritoriale sunt: regiunea, departamentul şi comuna. Franţa se compune din 21 de regiuni, fiecare fiind formată din două până la opt departamente, care cuprind mai multe comune. În total, Franţa are aproximativ 36 500 de comune, din care 98% au sub 10 000 de locuitori.

Intervenţia statului în plan local se realizează prin instituţia prefecturii.

O caracteristică a modelului francez de organizare administrativ-teritorială este identitatea competenţelor la toate structurile. Modelul francez se regăseşte, cu unele modificări, în ţări ca Spania, Portugalia, Italia.

Modelul german

Elementul de bază al vieţii politice şi administrative germane este federalismul. Geneza sa se datorează landurilor germane ca formaţiuni statale preexistente statului. Construcţiile landurilor garantează autonomia colectivităţilor locale, care dispun şi de competenţa legislativă în materie de drept comun.