Bugetul comunitar și impactul integrării europene asupra României

Introducere

Anul 2012 este foarte important în privința negocierii modificărilor pe care le va suferi Bugetul Uniunii Europene în perspectiva următorului exercițiu financiar, 2014-2020.

Criza economică și financiară globală, declanșată în anul 2007, a complicat negocierile, sumele exorbitante destinate salvării unor state și sistemele financiare cu probleme ducând la o atitudine extrem de conservatoare a statelor cu contribuții nete la Bugetul UE. Astfel, pe de o parte, se exclude o creștere cantitativă a acestui Buget, acesta rămânând plafonat la maximum 1,05 la sută din Produsul Intern Brut comunitar, iar pe de altă parte, au de suferit, din punct de vedere calitativ, regiunile cele mai sărace, adică tocmai acelea care au cea mai mare nevoie de convergență.

În plus, obiectivele Agendei Europa 2020, deși susținute în continuare la nivel declarativ, nu sunt sprijinite și de o alocare bugetară corespunzătoare. Față de acest tablou complicat, România dispune de o marjă foarte îngustă de negociere, pe care gradul modest de absorbție de până acum nu o ajută în vreun fel, fiind obligată să țină seama atât de argumentele principale, cât și de cele pragmatice, în susținerea diverselor măsuri de modificare a Bugetului, atât pe partea de venituri, cât și pe cea de cheltuieli.

Bugetul comunitar

1.1.Trăsături specifice bugetului comunitar

Bugetul general al Uniunii Europene este actul care prevede și autorizează pentru fiecare exercițiu ansamblul încasărilor și plăților estimate necesare de Comunitatea Europeană.

Mecanismele bugetare definite prin Tratatele de la Paris (1951) și Roma (1957) au fost modificate de mai multe ori. Începând cu anii 1970, puterile Parlamentului European în materie bugetară au crescut în mod progresiv. Procedura a făcut obiectul unei reforme profunde în 1988 și se bazează astăzi pe trei principii:

- furnizarea Uniunii Europene a resurselor care îi permit asigurarea funcționării sale cu un plafon total al resurselor proprii exprimat în fiecare an ca procent din Venitul Național Brut (VNB) comunitar;

- garantarea disciplinei bugetare (creșterea controlată a plăților) și ameliorarea procedurii instaurând un echilibru interinstituțional între Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană;

- asigurarea unui mecanism al Fondurilor structurale eficace.

Începând din 1988 s-au definit perspective financiare care fixează un plafon și compoziția plăților pentru o perioadă plurianuală: pachetul Delors I (1988-1992), pachetul Delors II (1993-1999), Agenda 2000 pentru perioada 2000-2006.

La sfârșitul anilor ’70 au apărut primele tensiuni între membrii CEE, cu privire la repartizarea bugetului comun, generate de trei factori :

1) liberalizarea schimburilor comerciale internaționale în cadrul GATT, care au dus la reducerea taxelor vamale;

2) apariția excedentelor în producția agricolă europeană și, implicit, reducerea importurilor de produse agricole, deci diminuarea prelevărilor la bugetul comunitar ;

3) prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii - ultima având atunci o agricultură modestă dar fiind un importator important de produse agricole din zona Commonwealth-ului (în principal din Australia și Noua Zeelandă), ceea ce făcea ca prelevările de taxe din importurile agricole britanice să fie mai mari decât cele de la ceilalți parteneri europeni, fără însă ca Marea Britanie să beneficieze la același nivel de alocări din bugetul comunitar.

Pentru a suplini insuficiența resurselor proprii tradiționale (taxele vamale și prelevările la importurile agricole), la sfârșitul anilor ’70 au fost create alte două surse de finanțare europeană : prelevări din TVA și contribuții din PIB-ul național al fiecărui stat membru (produsul intern brut). Contribuția din PIB a crescut sensibil începând cu sfârsitul anilor ’80 și reprezintă astăzi aproape trei sferturi din rețeta bugetului european.