Capacitatea de autofinanțare corelația dintre autofinanțare și capacitatea de autofinanțare a întreprinderii

MODURILE DE FINANŢARE FUNDAMENTALE

Aspecte generale ale finanţării. La un moment dat în cadrul economiei naţionale coexistă trei tipuri de situaţii.

Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii asigură un echilibru riguros între resursele şi cheltuielile lor imediate şi viitoare. Ei îşi acoperă nevoile de finanţare prin resurse din autofinanţare şi sunt deci total independenţi de finanţarea externă.

Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune deci, de un excedent de resurse care ar putea rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la dispoziţia altor agenţi care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenţi care dispun de capacitate de finanţare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenţi economici.

Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o depăşeşte pe cea a veniturilor şi a disponibilităţilor lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi care au proiecte de investiţii sau de extindere a producţiei lor. Poate fi vorba şi de stat, dacă bugetul său e deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată. Toţi aceşti agenţi se află deci în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la unele din proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor. Dacă reuşesc acest lucru au reuşit să-şi finanţeze deficitul sau să-şi acopere nevoile de finanţare.

Repartizarea excedentelor şi a deficitelor prezintă caracteristici de regularitate care exprimă aspecte structurale ale finanţării. Anumiţi agenţi sunt esenţialmente excedentari. E vorba în special de particulari. Alţi agenţi sunt în general deficitari, acesta fiind în special cazul întreprinderilor, în sfârşit, alte categorii au o situaţie variabilă şi pot fi, în funcţie de operaţiunile dintr-o anumită perioadă, în situaţia de excedent sau de deficit.

Problema finanţării ridică la scara economiei naţionale, două probleme principale:

a. mijloacele prin care agenţii cu capacitate de finanţare pot fi convinşi să-şi pună resursele excedentare la dispoziţia agenţilor aflaţi în deficit, acceptând să se lipsească momentan de excedentele lor. Această primă întrebare pune problema instrumentelor şi mecanismelor care permit asigurarea colectării economiilor.

b. modalităţile prin care economiile vor putea fi canalizate spre agenţii care au nevoie de finanţare. Ea permite discutarea instrumentelor şi mecanismelor de finanţare şi de distribuire a creditului.

Relaţia între agenţii cu excedent şi agenţii cu deficit se poate stabili după două modalităţi fundamentale ale finanţării externe, cea a finanţării directe şi cea a intermedierii financiare.

Finanţarea externă poate fi finanţare directă sau finanţare cu ajutorul intermedierii financiare. În cazul relaţiei de finanţare directă se stabileşte un contact direct între agenţii cu excedent de finanţare şi agenţii cu deficit de finanţare. Cei dintâi îşi pun economiile la dispoziţia celor din urmă, fără ca un intermediar să intervină între ei.

Acest tip de situaţie se întâlneşte în cazul în care o întreprindere foloseşte economiile publice cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de acţiuni noi.

Necesitatea dezvoltării finanţării din exteriorul întreprinderii

Finanţarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanţare directă, fie pe o intermediere financiară. Finanţarea directă permite stabilirea unei relaţii imediate între unităţile care au nevoie de finanţare şi cele cu excedente de finanţare.

În cazul intermedierii, intermediarul financiar poate realiza reglarea, dacă acceptă să-şi asume riscul transformării operaţiunilor pe care le efectuează.

Cele trei moduri fundamentale de finanţare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanţare, care asigură trecerea de la un regim de autofinanţare pură la un sistem care include finanţarea directă şi apoi intermedierea financiară. Acest proces permite lărgirea cercului celor care concură la finanţarea economiei şi mărirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferenţierea între cele trei moduri de finanţare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evoluţiei sistemelor financiare.