Cheltuielile publice ale României pentru acțiunile social culturale

Cheltuielile publice pentru actiunile social culturale

Cheltuielile publice:

Componenta a functiei de repartitie a finantelor publice, cheltuielile publice reprezinta etapa urmatoare constituirii fondurilor publice si se refera la distribuirea resurselor banesti catre diferite obiective sociale sau economice.

,,Cheltuielile publice exprima relatii economico-sociale în forma baneasca, care se manifesta între stat, pe de o parte, si persoane fizice si juridice, pe de alta parte, cu ocazia utilizarii si repartizarii resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii functiilor acestuia”.

Aceste cheltuieli vizeaza diverse plati pentru atingerea obiectivelor conforme politicii statului (servicii publice generale, actiuni socio-culturale etc.). În functie de destinatia lor, se poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fractiune a PIB (platire curente de institutiile publice) si despre cheltuieli publice care reprezinta o avansare de PIB (exprima contributia statului la producerea bruta de capitol de natura materiala sau nemateriala).

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:

- acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate;

- acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine publică).

Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt:

- garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

- creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);

- asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea/statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv. În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni vizând protecţia socială.

Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.

Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu effect negativ asupra populaţiei.

De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări, etc.) sunt incluse în protecţia socială, deoarece au un caracter general, vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării : copil − pentru că este sau va fi elev, tânăr − pentru că ar putea deveni student, adult – pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi/studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut social etc.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor socialculturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică.

În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Salomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice.

În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale : investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală. Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept defineşte un nou domeniu de cercetare economică, ce circmuscrie investiţia în resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare : indicatorul dezvoltării umane (IDU).

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale sunt:

- fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România, include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugete locale şi unele fonduri speciale;

Exemplu: Bugetul federal, bugetele statelor sau bugetele colectivitatilor locale in tarile cu structura federala respectiv bugetul administratiei centrale si bugetele unitatilor administrativ - teritoriale in tarile cu structura unitara. Resursele bugetare la finantarea cheltuielilor sociale - culturale difera de la o tara la alta;

- cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.;

- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme ;

- venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate ;

- veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri etc. costul unor servicii/bunuri de factură social-culturală ;