Considerații Asupra Locului și Rolului Prefectului în Sistemul Administrației Publice

INTRODUCERE

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite.

Este de neconceput într-un stat de drept să fie nesocotită legea, autoritatea executivului sau a justiţiei pe motiv de autonomie locală. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuşi fiind unul din acestea.

De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale, orăşeneşti, judeţene) şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie, există un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor autonome. După sistemul francez acest rol i-a revenit la noi prefectului.

Administraţia publică locală nu mai este o parte din administraţia statului, ci o administraţie „autonomă”, cu care cea a statului, aşa cum apreciază Marcel Prelot, „co-administrează” problemele unităţii administrativ-teritoriale.

Administraţia publică locală reprezintă o instituţie complexă, autonomă şi democratică, creată în scopul “rezolvării treburilor locale” în favoarea cetăţenilor, de către autorităţi locale alese, sub supravegherea organelor puterii executive.

Lucrarea de faţă se doreşte a fi o modestă contribuţie la elucidarea raporturilor administraţiei statale cu cea locală, văzute din perspectiva instituţiei prefectului şi a prefecturii, a locului şi rolului acestora în sistemul administraţiei publice.

În circumscripţiile administrativ teritoriale ale statului cu cea mai mare întindere – judeţele - prefecţii acţionează ca reprezentanţi ai Guvernului. Aceştia exer¬cită o putere de direcţionare şi de coordonare a serviciilor ministeriale deconcentrate şi, în acelaşi timp, supraveghează respectarea legii de către autorităţile loca¬le prin actele administrative emise de acestea (Legea privind prefectul şi instituţia prefectului, legea nr. 340/2004, republicată în 2008).

Prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, prefectului, ca reprezentant al Gu¬vernului pe plan local, i se stabileşte răspunderea privind „aplicarea politicii Gu¬vernului în unităţile administrativ-teritoriale, având obligaţia de a asigura execu¬tarea actelor Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor”.

Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.

Prin statutul său, prefectul să găseşte într-o situaţie de subordonare în raport cu guvernul; prin competenţele sale, prefectul este deţinătorul autorităţii de stat în judeţ şi reprezentantul direct al prim-ministrului şi al fiecăruia dintre miniştri.

CAPITOLUL I PREFECTUL ŞI PREFECTURA ÎN SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane.

Noţiunea de administraţie are mai multe accepţiuni. Din punct de vedere etimologic, aceasta vine de la latinescul „ad minister” - a servi pentru. în limba curentă, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare.

Înţelegând astfel, prin administraţie publică acea activitate care constă, în principal, în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept în conformitate cu legea, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice, desprindem pe de o parte poziţia administraţiei publice în cadrul diferitelor activităţi ale autorităţilor statale sau ale colectivităţilor locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esenţiale şi indispensabile ale administraţiei publice, şi anume elementul structural-organic şi elementul funcţional .

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul cuprinzător al administrării - administraţia constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Multitudinea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o varietate de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. Doctrina administrativă consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla. Este imperios necesar ca acest conţinut al administraţiei să se desfăşoare pe baze ştiinţifice.

Perfecţionarea structurii şi activităţii administraţiei sunt posibile prin aplicarea principiilor şi criteriilor ştiinţifice ale domeniului, care cercetează întregul conţinut al fenomenului, în scopul optimizării, utilizând investigaţii sociologice şi alte forme modeme de cunoaştere.

Pentru o mai bună înţelegere a complexităţii procesului cercetat, ştiinţa administraţiei nu se mărgineşte numai la studierea aspectelor juridice ale administraţiei, ci examinează interferenţele subsistemului administraţiei cu mediul social, politic, juridic, cu componenţele sistemului social global.