Controlul Riscului Bancar

CONTROLUL RISCULUI BANCAR

În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, uşor de implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-şi reduce cheltuielile legate de riscuri, fără un control riguros şi o finanţare corectă a riscurilor. În plus, este dificil pentru o bancă să determine veniturile ajustate în funcţie de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate şi să transmită riscul pieţei financiare.

Obiectivul vizat de controlul riscurilor constă în minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu şi evitate sau eliminate.

Pentru a controla riscul de piaţă, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului. Între modalităţile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu şi titularizarea unor credite sau creşterea frecvenţei negocierilor. În domeniul riscului operaţional banca poate îmbunătăţi controalele privind calitatea produselor bancare, pe lângă gestiunea creditelor acordate şi analiza atentă a creditelor neperformante.

1. CONTROLUL RISCULUI DE LICHIDITATE

1.1. Analiza lichidităţii bancare

În sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de numerar sau de disponibil în cont curent. În sens mai restrâns, specializat, lichiditatea bancară reprezintă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiunile curente. Analiza şi modelarea riscului bancar în condiţiile economiei de piaţă

Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăşi a probabilităţii pierderii capacităţii de finanţare. O lichiditate adecvată fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi din perspectiva minimizării riscului sistemic, datorită riscului de contaminare prin sistemul de plăţi interbancar. Nici unul dintre activele din poziţia monetară a unei bănci nu aduce băncii venituri, cu excepţia rezervelor minime obligatorii de la banca centrală, la care se poate bonifica dobânda nominală.

Rezerva la banca centrală trebuie gestionată zilnic pentru a se situa la nivelul obligatoriu impus de norme. Banca trebuie să nu depăşească acest plafon datorită costului de oportunitate: chiar dacă se bonifică, dobânda practicată de băncile centrale pentru excedentul de rezerve este sub nivelul dobânzii de pe piaţa interbancară sau al ratei medii a dobânzii pentru activele bancare. Dacă valoarea disponibilului băncii la sfârşitul zilei în contulm curent la banca centrală este sub plafon, atunci deficitul este completat scriptic de un împrumut de la banca centrală în condiţii extrem de dure, echivalent practic cu o penalizare aplicată băncii respective.

Rezervele minime obligatorii

Din punct de vedere cantitativ rezervele bancare minime sunt determinate de normele autorităţii bancare şi de structura depozitelor bancare. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare tip de depozit bancar. În aceste condiţii, rezervele minime obligatorii se calculează ca:

Ri = Σ ri * di, unde:

i= 1

i – tipul de depozit bancar;

Ri – rezerva minimă obligatorie corespunzătoare depozitelor bancare de tip i la momentul t;

ri – rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de depozite bancare;

di – mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1.

Rezervele bancare minime fac parte dintre obligaţiile pe care o instituţie financiară trebuie să le respecte pentru a funcţiona ca o bancă. Aceste rezerve reprezintă pentru banca centrală un instrument de politică monetară pentru controlul masei monetare.

Rezervele minime nu sunt active lichide deşi sunt incluse în poziţia monetară, neputând fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o retragere de depozite. Din punctul de vedere al capacităţii lor de finanţare a operaţiunilor bancare curente, rezervele minime sunt tot atât de puţin lichide ca şi imobilele din bilanţul băncii. Cererile aleatoare de credite sau fluctuaţiile depozitelor bancare pot impune fie cumpărarea de fonduri de pe piaţă la preţuri peste nivelul optim (dacă este nevoie de fonduri imediat), fie plasarea la rentabilităţi suboptimale (dacă există rezerve excedentare de plasat imediat).

Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor bancare, care exprimă durata în timp a depozitelor şi este dată de încrederea deponenţilor în stabilitatea pieţei. În acest caz, expunerea potenţială la risc este egală cu produsul dintre valoarea acestor depozite şi volatilitatea lor. Expunerea la risc poate fi foarte mare, lichidarea bruscă a unor depozite importante ca valoare falimentând banca. Protecţia faţă de riscul de lichiditate se poate realiza în primul rând printr-o planificare şi o actualizare riguroase. Clienţii mari pot fi rugaţi să anunţe intenţia efectuării unor operaţiuni de încasări sau plăţi de valoare mare. Clienţii sunt totuşi reticenţi chiar în condiţiile unor pedepse severe pentru divulgarea unor informaţii de serviciu de către salariaţi (insider trading regulations), considerând că o operaţiune bancară este mai bine păstrată secretă când despre derularea ei sunt informaţi cât mai puţini. În acest sens, trebuie monitorizate zilnic operaţiunile de mare valoare: certificate de depozit ajunse la scadenţă, titluri de valoare scadente, rate scadente la împrumuturi mari sau angajări semnificative de linii de credit, dar şi sursele de fonduri disponibile imediat. Analiza şi modelarea riscului bancar în condiţiile economiei de piaţă