Controlul Valutar

1.CONTROLUL VALUTAR - APARIŢIE ŞI EVOLUŢIE

Controlul valutar nu a reprezentat, la origine, un regim monetar cu vocaţie internaţională. Acesta a apărut ca urmare a situaţiilor speciale în care s-au aflat diverse ţări într-o perioadă sau alta: războiul din 1914-1918, criza din anii 1929-1933 etc. Totuşi acest regim a fost adoptat de majoritatea ţărilor dezvoltate în perioada 1945-1958, adică până la încheierea refacerii economice de după cel de-al doilea război mondial şi intrarea completă în funcţiune a sistemului de la Bretton Woods (Silviu Cerna, 1997).

Pe de altă parte, controlul direct al schimburilor şi plăţilor cu străinătatea aparţine naturii însăşi a economiei planificate. În acest tip de economie, comerţul exterior este un complement al producţiei interne. Ca urmare, comerţul exterior este monopol de stat şi constituie obiect al planificării. Corelativ, gestionarea centralizată a mijloacelor de plată străine şi a relaţiilor de plăţi cu străinătatea reprezintă un instrument de planificare. Prima ţară care a organizat gestionarea centralizată totală a mijloacelor de plată străine a fost URSS: încă din anul 1917, a fost decretat monopolul de stat asupra deţinerii de mijloace de plată străine, iar rubla a devenit o monedă exclusiv internă. După cel de-al doilea război mondial, modelul sovietic de control valutar a fost extins şi în celelalte ţări comuniste, inclusiv România.

În fine, controlul valutar a fost introdus în majoritatea ţărilor din lumea a treia, care, după cel de-al doilea război mondial, au devenit state independente.

În ceea ce priveşte ţările dezvoltate ale lumii, în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial, acestea au reglementat de asemenea regimul cunoscut sub denumirea de „control valutar”.

Astfel, în luna iulie a anului 1931, constatând că întregul său sistem bancar este în pericol să dea faliment şi să înceteze plăţile, guvernul german a desfiinţat – „de facto” şi „de jure” – convertibilitatea în aur a mărcii şi a reglementat un complicat şi riguros regim de control valutar al statului. În septembrie 1931, Banca Angliei a fost nevoită, la rândul său, să desfiinţeze convertibilitatea în aur a lirei sterline. În martie 1932, guvernul englez a creat un aşa-zis „fond de egalizare” (a cursurilor de schimb), menit ca, prin vânzări-cumpărări de aur, valute şi devize, să limiteze variaţiile cursului lirei. Nouă instituţie şi-a început activitatea printr-o devalorizare cu circa 0% a lirei sterline. După exemplul Angliei, o serie de alte ţări, legate economic său politic de aceasta (dominioanele, ţările scandinave, Egiptul, Japonia etc.), au abrogat şi ele convertibilitatea în aur a monedelor lor naţionale, devalorizându-le totodată în proporţii apropiate de cea a lirei. În martie 1933, preşedintele SUA, F.D Roosevelt, a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului, iar prin „Gold Reserve Act” din 1934 a decis devalorizarea acestuia cu 40%. Este de notat că. În cazul SUA, măsurile respective au fost impuse nu atât din lipsa aurului, cât de strategia cunoscută sub denumirea de „New Deal” concepută pentru combatere crizei. Până la urmă, doar câteva ţări, (Franţa, Belgia, Elveţia) au mai păstrat un timp convertibilitatea în aur a bancnotelor şi, corelativ, au refuzat să-şi devalorizeze monedele naţionale; după cum am menţionat, aceste ţări au constituit ceea ce în epocă s-a numit „blocul aurului”

Majoritatea autorilor perioadei, fideli concepţiei monetare tradiţionale (metaliste), au considerat că aceste din urmă ţări sunt singurele care duc o politică monetară sănătoasă, însă, în realitate, a încerca să duci o politică contrară celei duse de toate celelalte ţări este întotdeauna o utopie costisitoare. Astfel, preţurile interne din ţările „blocului aurului” au rămas la un nivel comparativ mai ridicat, ceea ce a determinat reduceri masive ale exporturilor ţărilor respective, creşteri ale importurilor acestora, ieşiri importante de capitaluri şi, deci, degradarea poziţiei balanţelor de plăţi. Guvernele din ţările respective au încercat să impună reduceri de preţuri, însă, confruntate cu rezistenţa celei mai mari părţi a populaţiei, au fost nevoite să renunţe la această tactică şi să adopte politica urmată şi de celelalte state, adică să suspende convertibilitatea în aur a monedelor lor naţionale şi să procedeze la devalorizarea monedelor respective. Totodată, unele dintre aceste guverne au adoptat şi alte măsuri de refacere a sistemului monetar, cum ar fi: crearea unor „fonduri de stabilizare” (a cursurilor valutare), asemănătoare cu instituţia engleză respectivă, introducerea controlului valutar etc.

În ceea ce priveşte România, controlul valutar a fost introdus în anul 1932 şi s-a menţinut în perioada pregătirii celui de al doilea război mondial şi a anilor de război, precum şi, în forme foarte aspre, în toată perioada comunistă. (Silviu Cerna şi colaboratorii, 2005).