Dinamica și structura resurselor financiare publice ale UE

CAPITOLUL I

PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este o organizaţie supranaţională a cărei misiune este de a organiza relaţiile dintre statele membre într-o manieră coerentă. În forma actuală, Uniunea este rezultatul Tratatului asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Procesul de unificare europeană a demarat prin semnarea tratatelor de la Paris (1951) şi Roma (1957), al căror scop iniţial era punerea în comun a producţiei din anumite sectoare şi crearea unei pieţe comune europene. În urma evoluţiei şi dezvoltărilor succesive, marcate de Actul Unic European din 1986, de Tratatele de la Maastricht şi Nisa, scopul UE a devenit crearea unei ‘uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei’, ceea ce e o formulă de a evita noţiunile de uniune politică sau de federaţie, noţiuni pe care tări ca Marea Britanie, Franţa sau Danemarca le considera deocamdată inacceptabile.

Uniunea s-a extins de la sectoarele economice principale (libertatea de circulaţie a bunurilor, politica de concurenţă, politica agricolă) la altele, care afectează sau care sunt afectate de deciziile comunitare, cum sunt politica de coeziune, politica socială, politici macroeconomice, telecomunicaţii, cercetare, o parte din sectoarele sănătate, educaţie s.a.

În prezent, Uniunea se sprijină pe trei “stâlpi” sau piloni: pilonul comunitar, constituit din trei comunităţi: CECO, Comunitatea europeană (fosta CEE) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (Euratom); politica externă şi de securitate comună (PESC al doilea pilon); şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne (al treilea pilon).

Uniunea Europeană este o organizaţie unică. Ea nu este nici o federaţie, nici o confederaţie de state, nici o organizaţie internaţională, pentru că nu are (încă) personalitatea juridică ce i-ar permite, spre exemplu, să incheie acorduri cu state exterioare. Totuşi, în realitate, doctrina recunoaşte în general Uniunii această personalitate, din moment ce ea deja a încheiat acorduri cu terţe state. În fine, UE posedă o serie de instituţii cărora statele membre le-au transferat o parte a competenţelor lor.

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia

atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice, piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice. Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi

structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.