Echilibrul bugetar între necesitate și posibilități

Echilibrul bugetar

In teoria finantelor clasice, cerinta de baza a echilibrului bugetar o constituia acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecarui an bugetar. Anualitatea si echilibrul bugetului erau indisolubil legate, avand drept rezultat echilibrul anual al bugetului, considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare”.

Echilibrul bugetar se refera atat la intocmirea unor bugete balansate, cat si la pastrarea echilibrului in perioada de executie a bugetului. Existau tari in care legislatia financiara nu permitea intocmirea unor bugete dezechilibrate. De exemplu, in Germania dreptul bugetar interzicea elaborarea de bugete deficitare, precizand ca veniturile si cheltuielile publice aprobate de lege, trebuie sa fie echilibrate.

Acest principiu al echilibrului bugetar strict a fost, in mod progresiv, abandonat, atat sub impulsul teoreticienilor finantelor functionale care promovau teoria bugetelor ciclice si cu caracter regulator, cat mai ales sub impactul economiei reale care nu asigura un randament fiscal suficient pentru acoperirea cheltuielilor publice anuale. Prrincipiul echilibrului nu putea fi respectat, ceea ce a determinat recurgerea la diferite practici cum ar fi: intocmirea a doua bugete, unul ordinar echilibrat si altul extraordinar deficitar, ce putea fi echilibrat pe seama veniturilor provenind din imprumuturi si emisiune baneasca (in Germania), asigurarea echilibrului prin operatiunea de “debugetizare” (in Franta) sau elaborarea de bugete ciclice (in Suedia si alte tari scandinave). Treptat, o serie de state au renuntat la aplicarea in practica a principiului echilibrarii bugetare, elaborand si prezentand parlamentului spre aprobare bugete deficitare.

Teorii clasice privind echilibrarea bugetara

Teoreticienii finantelor functionale au propus renuntarea la echilibrarea anuala a bugetelor si trecerea la echilibrare bugetului la nivelul unui ciclu economic, prin intocmirea de bugete multianuale. Tehnica bugetelor ciclice are drept scop realizarea echilibrului dintre veniturile si cheltuielile publice nu la nivelul unui an bugetar, ci prin intermediul unui buget multianual, tinandu-se seama de variatiile veniturilor publice in timpul diferitelor faze ale uniu ciclu economic. Bazandu-se pe teoria economica conjucturala, economistii care sustin caracterul functional al finantelor, remarca tendinta de crestere a veniturilor fiscale si a veniturilor publice, in general, in perioadele de prosperitate economica. Cresterea veniturilor publice are drept suport cresterea rapida a produsului intern brut. Invers, in perioadele de depresiune, restrangerea activitatii economice genereaza o reducere a veniturilor publice, punandu-se sub semnul intrebarii posibilitatea realizarii echilibrului bugetar. In conceptia adeptilor teoriei bugetelor ciclice, realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibila prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi: constituirea unor fonduri de rezerva, a unor fonduri de egalizare si folosirea amortizarii alternative a datoriei publice. Se propune, astfel, compensarea deficitelor bugetare inregistrate in perioadele de depresiune cu excedentele inregistrate in perioadele de expansiune a activitatii economice. Asigurarea echilibrului ar fi posibila prin folosirea uneia dintre urmatoarele tehnici;

a)constituirea unui fond de rezerva bugetara pe seama incasarilor din impozite obtinute in perioadele de prosperitate ale ciclului economic, cand se inregistreaza cresterea productiei, sporirea produsului intern brut si, implicit, cresterea incasarilor din impozite. In aceste conditii, nu trebuie sa se opteze pentru o degrevare fiscala, ci dimpotriva nivelul fiscalitatii ramane nemodificat, ceea ce in cazul unei baze de impozitare mai mari conduce la aparitia unui excedent de venituri ce ar alimenta un fond de rezerva bugetara. Fondul de rezerva ar putea fi folosit pentru finantarea deficitului bugetar in perioadele de depresiune. In practica, este dificil de evaluat incidenta economica si financiara a fenomenelor specifice perioadelor de depresiune si cu atat mai mult nu poate fi precizat momentul declasarii crizelor si nici durata sau intensitatea acestora. Totodata, intervin dificultati in ceea ce priveste dimensionarea fondului de rezerva la nivelul necesitatilor determinate de cresterea cheltuielilor publice in viitor;

b)tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a ciclului economic si vizeaza restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval de timp indelungat. In aceste conditii, guvernul finanteaza deficitul inregistrat in anii de depresiune prin intermediul imprumuturilor publice de natura “creditelor de anticipatie”, a caror rambursare va fi posibila in perioadele de expansiune, cand vor fi inregistrate excedente bugetare. Cresterea productiei si a veniturilor in viitor ar genera sporirea impozitelor, iar in conditiile mentinerii la acelasi nivel sau ale reducerii cheltuielilor publice, excedentul bugetar astfel obtinut ar permite constituirea fondului de egalizare. Daca din punct de vedere teoretic, solutia pare posibila, aplicarea ei practica este dificila, daca nu imposibila, deoarece deficitul bugetar a devenit un fenomen cronic, iar excedente bugetare se inregistreaza doar sporadic;