Efectele integrării unui stat aderent după 2004 la UE

Prăbușirea cortinei de fier care a separat, timp de peste 40 de ani, țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est de țările Europei Occidentale, a reprezentat un eveniment istoric cu consecințe majore pentru viitorul continentului european.

Aderarea la Uniunea Europeană, obiectiv politic de primă importanță, a fost într-o anumită măsură percepută ca o soluție la problemele economice, considerându-se, mai mult sau mai puțin intuitiv, că beneficiile aderării vor fi net superioare costurilor.

1. Scurt istoric asupra constituirii Comunității Economice Europene

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest proces a fost unul extrem de complex, marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuală a Europei. Inițial, Uniunea Europeană a fost gandită ca o soluție la criza aparută după cel de-al doilea razboi mondial: după ce în iulie 1914 Europa se afla la apogeu. Pe scena internațională rămăseseră doar două state care puteau fi calificate drept veritabile puteri mondiale: SUA și URSS. În acest context, cooperarea între statele europene apare ca o necesitate, singura soluție viabilă care putea încheia criza creată și putea relansa Europa pe plan mondial. Astfel, între Franța și Germania, aflate de prea mult timp în conflict, se incearcă o reconciliere istorică, cladită pe fundamente economice. Pornind de la ideea consilierului său, Jean Monnet, ministrul de externe francez, Robert Schuman, propune plasarea intregii producții franco-germane de carbune și oțel în subordinea unei “Înalte Autorități” comune, în cadrul unei organizații deschise participarii și celorlalte țări ale Europei. După un an de negocieri, Franței și Germaniei li se alatură Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, care semnează la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului. Această Comunitate creează “Europa celor Șase” și marchează începutul construcției europene.

În martie 1957, cele șase țări semneaza la Roma două tratate care înființează două noi comunități europene: Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). La acel moment, existau, în consecință, trei comunități europene distincte, cu competente limitate și activand doar pe plan economic. Aceste comunități aveau structuri de conducere distincte, situație care s-a menținut până în anul 1965, când aceste organe de conducere au fuzionat.

2. Procesul de extindere a Uniunii Europene

De la şase membri în 1950, la douăzeci şi cinci în 2004 şi la douăzeci şi şapte în 2007, Uniunea Europeană se prezintă acum, pe bună dreptate, ca un continent. Întinzându-se de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, ea reuneşte Europa de Vest şi Europa de Est, pentru prima dată de la separarea lor de către Războiul Rece, în urmă cu 60 de ani.

Procesul de extindere a Uniunii Europene a pornit din dorinţa clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului în anul 1952, de către cele şase state, a constituit prima etapă a integrării europene. După cel de-al Doilea Război Mondial, obiectivul principal era asigurarea păcii între naţiunile Europei. Acest proiect le-a unit în calitate de parteneri egali, cooperând în cadrul instituţiilor comune.

Prima etapa a extinderii se concretizeaza spre nordul Europei prima cerere de aderare din partea Marii Britanii fiind formulată încă din anul 1961, adică la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma. A mai durat însă încă unsprezece ani, până ce Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda să se poată integra cu adevărat în Comunitate. Pentru Marea Britanie si Danemarca Comunitatea Europeană era în primul rând o comunitate economică, de pe urma căreia sperau să poată profita. Pentru nici una dintre cele două ţări nu se punea problema suplimentării măsurilor de limitare a suveranităţii naţionale. În ambele ţări, până şi statutul de membru al Comunității Economice constituia un motiv de diviziune a opiniei publice.