Eficiența Cheltuielilor pentru Învățământ

I. Cheltuieli publice pentru învăţământ

1.1 Cheltuiala publică pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţamănt reprezintă subdiviziunea cea mai importantă a cheltuielilor social-culturale care se impart pe mai multe categorii:

• învăţământ;

• cultura şi arta;

• ocrotirea sănătăţii;

• securitate socială.

Conceptul de cheltuială publică poate fi interpretat prin prisma abordării sale clasice şi moderne.

Concepţia clasică defineşte cheltuiala publică ca fiind un consum cu caracter definitiv şi nerecuperabil de valori. Aceasta afecteză în sens negativ mărimea produsului naţional şi conduce în mod inevitabil la diminuarea averii, având totodată un impact nefavorabil aupra reproducerii capitalului naţiunii. Clasicii erau cei care considerau că statul era un consumator de resurse pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice.

Prin comparaţie, în concepţia modernă, cheltuiala publică este definită în contextul reconsiderării funcţiilor atribuite statului, văzut în ipostaza de redistribuitor al a produsului creat. Cheltuielile publice nu mai reprezintă acum consumuri definitive de resurse ci şi procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale garantării unei dezvoltări echilibrate a economiei. Caracteristic pentru concepţia modernă este faptul că aceste cheltuieli publice sunt privite şi ca procese de realocare a resurselor, deoarece o mare parte din acestea concretizează preocupările statului pentru orientarea utilizării lor în concordanţă cu anumite criterii de optim social-economic. Aşadar cheltuielile publice apar pe de o parte şi ca procese de consum final, iar pe de altă parte ele sunt recunoscute ca având un caracter recuperabil – cum este şi cazul cheltuielilor publice pentru învăţământ.

Cheltuiala publică poate fi abordată şi din prisma sensului juridic şi economic. În sens juridic ea semnifică o plată legata de funcţionarea instituţiilor publice şi de înfăptuirea activităţilor cu carcter public. În sens economic, această noţiune desemnează procesele economice de repartiţie a produsului intern brut, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor financiare pentru a efectua actiuni considerate având interes public.

Dezvoltarea învăţământului s-a realizat în concordanţă cu cerinţele şi necesităţile

diferitelor etape de dezvoltare economico-socială, precum şi cu cerinţele egalizării condiţiilor de educare a tuturor membrilor societăţii.

Modernizarea a condus de-a lungul timpului la creşterea resurselor alocate acestuia atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Învăţământul a fost întotdeauna chemat să contribuie într-o proporţie foarte mare la progresul de ansamblu al societăţii.

Activitate de educare şi formare profesională, se concretizează în două forme, strâns legate între ele:

- ca un proces de transmitere-recepţie a informaţiilor;

- ca un proces indelungat de stocare şi verificare treptată a acestora.

Cheltuielile pentru învăţământ reprezintă o opţiune de primă importanţă a factorilor politici şi a autorităţilor unui stat deoarece acest tip de cheltuială constituie pentru orice societate o investiţie importantă pe termen mediu şi lung. Pe termen lung, învăţămâtul contribuie la dezvoltarea economică a unei ţări, stimuleaza progresul şi ridică standardul de viaţă al populaţiei. Este necesar de precizat că pentru realizarea acestora trebuie să existe şi câteva condiţii esenţiale: învăţământul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat raţional, adaptat şi adaptabil la nevoile prezente şi viitoare ale societăţii, condus cu profesionalism şi competenţă.

Rentabilitatea investiţiilor educaţionale diferă de la o ţara la alta, de la o forma de învăţământ la alta (primar, gimnazial, liceal, universitar). S-a demonstrat faptul că rentabilitatea investiţiilor în învăţământ (în capital uman) este mai ridicată decât cea a investiţiilor în capital real (economie). Creşterea eficienţei investiţiilor în învăţământ poate fi sporită prin diferite modalităţi după cum urmează:

- prin creşterea gradului de cuprindere a populaţiei şcolare în educaţie (învăţământ);

- prin ameliorarea structurii organizatorice a educaţiei;

- prin adaptarea planurilor de învăţământ la cerinţele fiecarei etape istorice determinate;

- prin ridicarea calificării profesionale a cadrelor didactice;

- prin crearea unei infrastructuri necesare pentru îmbunătăţirea procesului de învăţământ.

Important de specificat este şi faptul că dacă îmbunătăţirea de la nivelul educaţiei va fii urmată şi de o îmbunătăţire la nivelul tuturor celorlalte acţiuni social-culturale, se va obţine un efect de antrenare deloc neglijabil asupra creşterii economice. Efectul investiţiilor în resurse umane se va observa printr-o creştere a P.I.B.-ului. Această creştere va constituii o bază solidă pentru alocarea unor sume mai mari din acest produs nevoilor social-culturale.

Acestea cheltuieli reprezintă totodată o pârghie financiară în lupta împotriva concepţiilor vechi, pentru combaterea a tot ceea ce ar putea frâna mersul nostru înainte, pentru înlăturarea moravurilor şi mentalităţilor înapoiate. Concomitent putem asocia conceptul de cheltuială publică pentru educaţie cu cel de pârghie deoarece prin intermediul lor se dezvoltă intelectul, morala şi estetica poporului.

Acest tip de cheltuială îndeplineşte un important rol economic şi social. Din punct de vedere economic pe baza resurselor alocate de stat se asigură atât educaţia şi instrucţia tinerilor şi a copiilor, ridicarea calificării profesionale cât şi influienţarea evoluţiei demografice, ridicarea nivelului cultural şi de civilizaţie al membrilor societăţii. Rolul economic al acestor cheltuieli se observă în acţiunea lor asupra consumului în sensul că acestea influenţează cererea de de bunuri de consum şi pe această cale, stimulează sporirea producţiei.