Eficiența politicilor fiscal bugetare keynesiste

Capitolul I

Conținutul politicii fiscal-bugetare

1.1 Conceptul de politică fiscal-bugetară

Politica fiscal-bugetară cuprinde ansamblul instrumentelor și măsurilor ghidate de norme și reglementări legale implementate de către guvernul unui stat cu scopul de a realiza și menține echilibrul macroeconomic într-o perioadă determinată. De asemenea, politica fiscal-bugetară reflectă opțiunile bugetare luate în urma unui proces de decizie de către autoritățile guvernamentale, locale sau cele supranaționale ce au în vedere îndeplinirea obiectivelor atât în plan economic cât și social.

Politica fiscal-bugetară ”disociază” în 3 componente, într-una din lucrările lui Gheorghe Manolescu, și anume :

- Politica fiscală, concretizată în baza sistemului de taxe și impozite;

- Politica de alocare, sau cu alte cuvinte politica bugetară în sens restrictiv, reflectată prin elementele de cheltuieli bugetare;

- Politica soldului bugetar, care se referă la finanțarea deficitelor și valorificarea excedentului bugetar.

Politica fiscală reprezintă o parte componentă importantă și esențială a politicii bugetare în sens larg, iar cea bugetară este numită în sens restrictiv ”politică alocativă”.

Într-un sens mai larg, politica fiscală este considerată o formă de intervenție a statului prin intermediul unor acțiuni sau procese financiar fiscale, caracterizate de: formarea cu ajutorul impozitelor și taxelor a veniturilor bugetare, alocarea cheltuielilor bugetare, asigurarea echilibrului bugetar. Aceasta influențează în mod indirect economia unui stat prin ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne. Cu alte cuvinte, politica fiscală este cea care trebuie să asigure un randament ridicat și o eficiență fiscală cu scopul de a genera venituri bugetare cât mai mari. Cu ajutorul politicii fiscale statul urmărește creșterea activităților economice și a investițiilor, asigurare și majorarea protecției sociale și desigur, încurajarea respectării principiilor morale și juridice privind contribuția fiecărui individ la formarea veniturilor bugetare.

În ceea ce privește politica bugetară, în lucrarea sa, Mihaela Onofrei consideră că : ”politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care, peste o sută de ani, echilibrul bugetar a fost regula esențială”.

O interpretare mai amplă și complexă este evidențiată în rândurile următoare: ”politica bugetară, operează cu creșterea sau scăderea cheltuielilor publice precum și cu creșterea sau reducerea ratei fiscale având ca obiectiv controlarea dimensiunii deficitului sau a excedentului bugetar”.

Astfel, în cele din urmă, putem concluziona că politica fiscală este cea prin care se stabilesc sursele, modalitățile de prelevare și formare a veniturilor bugetare iar politica bugetară este responsabilă de dimensionarea și ierarhizarea cheltuielilor bugetare prin acțiuni și instrumente specifice. Acestea se interconectează și se completează reciproc având ca scop comun menținerea unui echilibru intern la nivel macroeconomic.

1.2 Rolul și funcțiile politicilor fiscal-bugetare

Politica fiscal-bugetară joacă un rol important în influențarea direcției economice a unui stat. Atunci când se vorbește despre politica fiscală-bugetară, guvernul se refereră în general la două activități economice guvernamentale majore, și anume: impozitarea și efectuarea cheltuielilor bugetare. Bugetul unui stat este instrumentul fiscal major prin care guvernul determină cuantumul resurselor necesare realizării acestor două activități importante.

Economistul Richard Musgrave a evidențiat principalele funcții ale politicii fiscal-bugetare care se intercondiționează și corelează cu rolul statului în economie: alocarea, distribuția și stabilizarea.

Funcția de alocare presupune intervenția statului în economie atunci când anumite segmente ale pieței se află în declin prin intermediul alocării eficiente a resurselor necesare pentru evitarea și reducerea acestuia. Prezența statului este resimțită în economie în vederea corectării procesului de alocare sau realocare a resurselor în contextul identificării factorilor principali care cauzează dereglările prezente pe piață. Bunurile publice, asimetriile informaționale, externalitățile și puterea de monopol reprezintă o parte din acești factori.

Funcția de distribuție sau de repartiție a resurselor are ca obiectiv corectarea inegalităților apărute în urma distribuției sau repartiției funcționale a veniturilor primare. După prelevarea impozitelor și a cotizațiilor de către stat precum și în urma realizării transferurilor de venituri, veniturile primare devin venituri finale disponibile în urma redistribuirii. Asigurarea redistribuirii poate fi realizată, de asemenea, prin furnizarea de bunuri și servicii publice de către sectorul public.