Evaluarea Riscului de Creditare pe Exemplul BRD - Groupe Societe Generale

Dobândirea încrederii presupune cunoaşterea detaliată a clienţilor pentru formarea convingerilor băncii cu privire la situaţia patrimonială şi financiară; reputaţia privită prin calitatea produselor şi serviciilor executate; relaţiile cu partenerii; calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor unităţii.

Acordarea creditelor este mai puţin riscantă dacă perioada de rambursare este mai scurtă. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialiştii bancii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotaţie a capitalului circulant. Se au în vedere în acest sens:

durata stocurilor de materii prime;

durata stocurilor producţiei neterminate;

durata stocării produselor finite;

durata încasărilor de la debitori;

durata plăţilor către furnizori.

În evaluarea riscului creditării, specialiştii băncii au în vedere şi problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricaţie, comercializare şi transferarea activelor în numerar.

Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentaţiei de credit şi de stabilire a garanţiilor. Această evaluare a riscului este o componentă a strategiilor băncilor comerciale. Aceasta întrucât, în analiza complexă se determină resursele, limitele, politica economică a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislaţia economico-financiară, piaţa produsului şi strategiile împărţirii pieţei.

Pentru o apreciere financiară generala asupra afacerii (creditarii) se foloseşte analiza multivariabilă, bazata pe modelul "Z" dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezintă astfel:

1.2X1 +1.4X2 +3.3X3 +0.6X4 +1.0X5, unde:

X1 : capitalul circulant/active totale;

X2 : profit net capitalizat/total active;

X3 : datorii totale/total active;

X4 : valoarea totala a capitalului actionarilor/total datorii;

X5 : cifra de afaceri/total active.

Altman consideră că la un punctaj mai mic de 1,8 agentul economic în cauză are mari şanse să dea faliment. Un punctaj mai mare de 2,7 dă garanţia că agentul economic ce împrumută nu va da faliment.

Bonitatea clientului se stabileşte cu ajutorul indicatorilor ce o definesc şi exprimă capacitatea acestuia de a-şi achita obligaţiile care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credite.

Bonitatea reprezintă „performanţa financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadenţă, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente“. Analiza cererii de credit a solicitantului, în scopul determinării capacităţii acestuia de a-şi achita obligaţiile care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credite ia în considerare atât aspectele nefinanciare, cât şi cele financiare care caracterizează activitatea clientului. Performanţele economico-financiare se pot determina prin:

Metodologia bilanţului restructurat;

Metodologia contului de profit şi pierdere;

Metodologia fluxului de fonduri.

Metoda credit-scoring;

Metoda ratingul de credit;

Matricea clasificării creditelor, folosită în cazul agenţilor economici care au avut relaţii de creditare anterioare, iar banca efectuează o analiză şi verificare a calităţii portofoliului de credite angajate.

Aceste metode oferă informaţii importante în luarea deciziei de creditare a agenţilor economici, decizia finală este cu atât mai precisă şi mai sigură, cu cât aceste informaţii se utilizează în mod complementar, de unde rezultă o interdependenţă a acestor metode.

2.1. Controlul şi analiza bonităţii clienţilor prin metodologia bilanţului restructurat

Deoarece bilanţul contabil întocmit de client conţine elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea reală, de piaţă a acestora, ofiţerii de credit din cadrul sucursalei băncii solicitate, pornind de la balanţa de verificare lunară, situaţiile financiar-contabile periodice şi bilanţul contabil prezentate de clienţi, vor proceda la analiza şi prelucrarea lor, în vederea obţinerii elementelor şi informaţiilor care servesc mai bine scopurilor şi principiilor de analiză ale băncii. Astfel, se determină valoarea reală a activului şi a întregului patrimoniu şi se stabileşte cât mai corect posibil mărimea riscului asumat de client, în comparaţie cu cel al băncii.