Evaluarea și analiza eficienței finanțării prin intermediul leasingului

CAPITOLUL I - LEASINGUL CA MODALITATE DE FINANŢARE. PARTICULARITĂŢI.

I.1. Aspecte generale privind operaţiunile de leasing

I.1.1. Istoria şi definiţia conceptului de leasing

Originile leasingului se regăsesc în istoria îndepărtată a omenirii. Desigur, formele acestor tipuri de operaţiuni înregistrate în antichitate diferă cu mult de complexitatea operaţiunii de leasing existentă în zilele noastre.

Domeniul leasingului, aşa cum este cunoscut în zilele noastre, înregistrează primele operaţiuni în Statele Unite ale Americii în anii ’50 ai secolului trecut, însă epoca modernă este considerată a fi început în Marea Britanie în secolul al XIX-lea, cu prima operaţiune încheiată de “British Railway Wagons”, ajungându-se la forma actuală în ultimii 30 de ani şi devenind peste ani o realitate economică şi financiară de o deosebită importanţă. Conceptual vorbind, leasingul a intrat în lumea investiţiilor financiare în Europa şi în întreaga lume prin originalitatea tehnicilor utilizate şi mai ales prin avantajele economice indiscutabile pe care le oferă.

Operaţiunea de leasing a căpătat în ultimii ani statutul indiscutabil de operaţiune de finanţare alternativă creditului bancar, fapt care a impus în termeni reali ca şi mărime şi potenţial o piaţă specifică cu reguli proprii de dezvoltare ce acaparează din ce în ce mai mult necesarul de finanţare al diverselor active.

Mai întâi de toate, termenul de leasing vine din englezescul “lease" care înseamnă “a închiria". Însă acest termen s-a extins cu repeziciune, fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar daca el nu exprimă, de fapt, o închiriere.

În România, normele legale privind leasingul prevăd: ”leasingul reprezintă operaţiunea prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rata de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatoru/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel

şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.”

I.1.2. Elementele leasingului

Principalii participanţi într-o tranzacţie de leasing conform figurii I.1.2.1 sunt Finanţatorul (Lessor) şi Utilizatorul (Lessee), între care intervine o convenţie de transfer a dreptului de folosinţă asupra unui bun, proprietatea Finanţatorului în schimbul plăţii unei remuneraţii efectuată de către Utilizator. Convenţia va îndeplini anumite cerinţe de formă şi de fond, stabilite prin reglementările specifice fiecărei pieţe, însă termenii generali ai convenţiei (perioada de leasing, suma de plată, condiţiile de încheiere a contractului) vor fi stabiliţi prin negociere.

Finanţatorul achiziţionează activul, îl administrează, oferă servicii adiţionale dar îi poate da şi o altă destinaţie, prin transformarea lui în părţi componente ale tranzacţiei de leasing, astfel creând o operaţiune complexă care trebuie să corespundă din punct de vedere financiar nevoilor de dezvoltare a potenţialului utilizator.

Tranzacţia de leasing impune utilizatorului plata unor redevenţe periodice ca urmare a folosirii activului, astfel finanţatorul fiind compensat pentru costurile de investiţie, pentru cheltuielile operaţionale şi a altor cheltuieli cu serviciilor adiţionale sale, cum ar fi: amortizarea activului, cheltuielile privind refinanţarea tranzacţiei, cheltuielile generale şi administrative, costurile iniţiale directe, costurile legate de serviciile auxiliare şi profitul.

Ratele de leasing sunt determinate în funcţie de rezultatul negocierilor dintre finanţator şi utilizator urmărind de regulă interesele acestuia din urmă şi pot fi lunare, trimestriale, semestriale sau anuale. Indiferent de metoda de determinare a ratelor de leasing, valoarea reziduală viitoare va fi luată în calcul în mod obligatoriu la stabilirea elementelor esenţiale ale tranzacţiei de leasing, datorită faptului că alături de ratele de leasing, valoarea reziduală reprezintă o potenţială ieşire din fluxul de numerar al utilizatorului.

Impactul valorii reziduale asupra ratelor de leasing apreciem că este sugestiv prezentat în Figura I.1.2.2, reflectând influenţa pe care o deţine dimensiunea valorii reziduale asupra ratelor de leasing complementare, a tranzacţiei de leasing şi implicit a riscurilor asumate de finanţator. Creşterea valorii reziduale se realizează în detrimentul scăderii cuantumului ratelor de leasing ceea ce conduce la recuperarea investiţiei de către finanţator pe o perioadă mai lungă de timp şi implicit la crearea unei presiuni mai reduse în prima etapă a tranzacţiei asupra “Cash Flow-ului” utilizatorului.

Valoarea reziduală, aşa cum se constată, reprezintă un element definitoriu la un moment dat în cadrul tranzacţiei având în vedere faptul că utilizatorului îi este conferit dreptul de opţiune privind returnarea activului, cumpărarea activului, sau reînnoirea obligaţiilor contractuale. În mod particular se întâlnesc situaţii în care finanţatorul nu respectă dreptul utilizatorului la reînnoirea obligaţiilor contractuale, la cumpărarea activului sau situaţii în care valoarea de reînnoire sau cumpărare (valoarea reziduală) este garantată finanţatorului de către terţe persoane.

O tranzacţie de leasing poate include pe lângă elementele esenţiale specifice şi servicii adiţionale, cum ar fi: întreţinere, garanţie, componente, software, consultanţă, etc. În fapt, valoarea activului poate fi minimă comparativ cu valoarea totală a tranzacţiei, depinzând aproape exclusiv de valoarea bunurilor şi serviciilor auxiliare. Astfel de tranzacţii cuprind servicii adiţionale şi sunt denumite “full leasing”, comparativ cu tranzacţiile clasice care conţin foarte puţine servicii auxiliare sau uneori nu conţin deloc astfel de servicii.