Evoluția indicatorului cheltuieli social-culturale în România în perioada 2008-2013

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei.

În România cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale se referă la : învăţământ; sănătate; cultură, recreere şi religie; asigurări şi asistenţă socială. În literatura de specialitate se întâlneşte termenul de securitate socială care cuprinde: asigurările sociale, asistenţa socială, ajutorul de şomaj, ale categorii de ajutoare si indemnizaţii.

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale sunt:

- fondurile bugetare, în România includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale -cotizaţii sau contribuţii care alimenteză:fondul de asigurări sociale,somaj,sănătate - fondurile proprii ale înterprinderilor publice sau private - venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate - veniturile populaţiei din care aceasta suportă prin tarife, preţuri, costul unor servicii - surse externe (Banca Mondială, UNICEF,UNESCO, UE , alte state)

Din datele calculate în perioada 2000-2010 s-a constatat că ţările dezvoltate repartizează între 23% si 56% din P.I.B. pentru finanţarea acţiunilor social-culturale şi peste jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate acţiunilor social-culturale, în timp ce ţările în curs de dezvoltare îndreaptă spre aceste destinaţii între 1,3% si 15% din P.I.B. iar ponderea cheltuielilor de aceasta natură în totalul cheltuielilor bugetare este mică. (sursa Govermment Finance Statics Yearbok).

Cheltuielile pentru învăţământ

Aceste cheltuieli reflectă politica educaţională a statului. Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitatea în raport cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar( general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. În mai multe state la aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public cât şi privat.

Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari, donaţii, sponsorizări, contravaloarea unei prestaţii efectuate de respectivele unităţi.

Finanţarea învăţământului public se face pentru nivelele preuniversitate din bugetul de stat şi bugetul local precum şi în mică măsură din alte surse alternative menţionate mai sus.

România se numără printre ultimele cinci ţări din Uniunea Eu ropeană în privinţa mărimii fon durilor alocate de stat pentru educaţie, unul dintre cele mai im portante domenii pentru dezvol tarea unei ţări, cheltuielile publice pentru învăţământ raportate la PIB fiind de doar 4,1% în 2011, mai mari doar faţă de cele ale Greciei, Slovaciei şi Bulgariei. Deşi ponderea în PIB a chel tuielilor publice pentru învăţă mânt a crescut în 2011 faţă de 2010, Ro mânia tot nu a reuşit să depăşească media UE de 5,34%, potrivit datelor Eurostat.

Statele fruntaşe la fonduri alocate învăţământului sunt Dane marca (7,8% din PIB), Cipru (7,2%) şi Suedia (6,67%). În cazul Bulgariei, ocupanta ultimului loc în clasament, indi catorul este de 3,6%.

Cheltuielile pentru sănătate

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii iar cheltuielile publice pentru aceasta relfectă politica sanitară a statului.

Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel privat fiind exclusiv din tarifele percepute de beneficiarii servicilor, dar şi valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale ca şi donaţii şi subvenţii.

Finanţarea sectorului public se face prin: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate, resursele populaţiei( persoane neasigurate) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială).

România este statul cu cele mai mici cheltuieli pentru sănătate din Produsul Intern Brut dintre ţările Uniunii Europene, iar acest lucru are efecte negative asupra populaţiei, după cum se arată într-o analiză realizată de Expert forum (EFOR) şi Mind Research&Rating. România este codaşă în ceea ce priveşte banii alocaţi sănătăţii, fiind devansată chiar şi de Bulgaria, care acordă 6,9% din PIB, faţă de numai 5,6% ai României în 2009.

Cheltuielile pentru cultură,recreere şi religie

Aceste cheltuieli au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă, operetă, patrimoniu cultural) dar şi presă, edituri, case de film. În România în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitate sportivă, acţiuni pentru tineret şi receare, divertisment.

Principalele surse de finanţare sunt :fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.

Cheltuielile privind asigurări şi asistenţă socială

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de- a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.

În ţara noastră sistemul asigurărilor sociale cuprinde: 1. Asigurările sociale de stat cu caracter general gestionate în principal de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale; 2. Asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti,