Evoluția Presiunii Fiscale în România și Implicațiile Acesteia

CAPITOLUL I

PRESIUNEA FISCALĂ

1.1. Acepțiuni ale conceptului de presiune fiscală

În literatura de specialitate există diverse puncte de vedere cu privire la definirea conceptului de presiune fiscală şi a modului de abordare a acestuia. Într-o primă abordare presiunea fiscală este văzută ca “expresie relativă a sarcinii fiscale suportate de contribuabil”. Tulai Constantin în lucrarea să apreciză că presiunea “semnifică cât de apăsătoare sunt impozitele sau, altfel spus, cât de mare este povara fiscală ce apasă pe umerii contribuabililor”.

Definiţia presiunii fiscale poate fi desprinsă şi din aprecierea profesorului Nicolae Hoanta, care în lucrarea să intitulată Evaziunea fiscală apreciază că: “presiunea fiscală este în general dată de raţă fiscalităţii, care se calculează ca raport între încasările fiscale (de nivel central şi cel al colectivităţilor locale) inclusiv contribuţia la asigurările sociale de stat într-o anumită periaodă, de regulă un an, şi valoarea produsului intern brut, realizat în aceeaşi perioadă, de o economie naţională”.

Indiferent de modul de definire, pentru a-şi îndeplini scopul în cadrul politicii fiscale, presiunea fiscală impusă de puterile publice trebuie să concilieze două tendinţe diametral opuse, şi anume cea a statului care doreşte ca acesta să fie tot mai mare în vederea acoperirii cheltuielilor publice aflate în continuă creştere dar şi cea a contribuabilului care doreşte o presiune fiscală cât mai mică cu putinţă.

După anul 1990 sistemul fiscal românesc era caracterizat de resurse financiare precare şi o cerere sporită de fonduri publice. Din experienţa sa, autoritatea statală a utilizat cea mai facilă modalitate de procurare a resurselor, şi anume creşterea fiscalităţii. Acest lucru s-a întâmplat ani la rând, fără a ţine seama de presiunea fiscală generată, drept simptom advers. În anul 2007, momentul integrării în Uniunea Europeană, sistemul fiscal românesc trebuie guvernat de principiul influenţării pozitive a contribuabilului, iar obiectivul fundamental trebuie să-l reprezinte creşterea gradului de acceptare voluntară a impozitelor şi taxelor .

Presiunea fiscală (nivelul fiscalităţii) este, în general, dată de raţă prelevărilor obligatorii / rata presiunii fiscale, care se calculează prin raportarea sumei totale a prelevărilor obligatorii (impozite, taxe, contribuţia la asigurările sociale) dintr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, la mărimea produsului intern brut realizată în aceeaşi perioadă de o economie naţională.

Presiunea fiscală este considerată în rândul cercetătorilor drept cea mai puternică cauză de apariţie şi dezvoltare a economiei subterane încă din perioada iluminismului. Într-un studiu prezentat la Conferinţa cu titlul „Impactul economiei subterane”, organizată de Institutul Fraser din Vancouver, în aprilie 1994, Peter Spiro utilizează exemplul Canadei pentru a arăta impactul creşterii unor taxe sau introducerea altora noi asupra psihicului contribuabilului (Spiro, 1997). Astfel că, în urma introducerii în anul 1991 a taxei pe bunuri şi servicii (GST- Goods and Services Tax), economia subterană a crescut la mijlocul anului 1992 cu 0,8%, respectiv cu 2% din PIB la sfârşitul anului 1993, în sumă totală de 14 miliarde de dolari candieni, venit naţional scăpat impozitării. Această taxă a devenit peste noapte cea mai nepopulară măsură impusă de guvernul canadian în timp de pace. Ziarele timpului erau pline de titluri de genul: „Argumente pentru o revoltă împotriva GST”; „Două treimi din canadieni sunt încă împotriva taxei”; „Zdrobiţi de taxe în timp ce companiile se sustrag uşor”; „Cât mai poate Canada să suporte?” ş.a.m.d. Studii psihologice asupra comportamentului plătitorului de taxe au demonstrat o creştere simţitoare a evaziunii fiscale doar dacă acesta percepe taxa ca fiind incorectă. Dacă cetăţeanul conştientizează că taxa este rezultatul unui consens exprimat şi nu un decret arbitrar, conştiinţa îl va îndemna la plata datoriilor către stat. Acest comportament, pe care majoriatatea îl susţinem, este un adevăr de mult ştiut, astfel că Adam Smit, în “Avuţia naţiunilor”, scria: „în acele guverne corupte unde există cel puţin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o utilizare greşită a venitului public, legile nu sunt respectate în totalitate”.