Extinderea zonei euro. Precondiții și pericole

Capitolul I. Moneda euro – scurt istoric

Euro este moneda unică adoptată până în acest moment de către 17 state aparținând Uniunii Europene, care evident împreună formează așa numita zona euro. Moneda euro a fost introdusă în 1999, iar acest moment a reprezentat de fapt un pas mare înspre integrarea europeană. Succesul este relevat de faptul că 330 de milioane de cetățeni europeni folosesc moneda unică, iar acest succes presupune avantaje ce pot fi considerate direct proporționale cu numărul viitoarelor state ce vor adopta moneda euro.

Cu data de 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda oficială a 11 state membre, ceea ce evident înseamnă că s-au înlocuit vechile monede.

În 1999 printre cele 11 state membre care au adoptat moneda euro putem enumera Belgia, Spania, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările De Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda.etc, în 2001 a venit rândul Greciei, în 2007 s-a alăturat Slovenia, în 2008 vorbim de Cipru și Malta, în 2009 de Slovacia și ultima în 2011, este vorba de Estonia.

Statele membre ale Uniunii Europene neaderente şi anume Regatul Unit şi Danemarca au obţinut o clauză (conformă cu tratatul de la Roma din 2004) numită de opting-out ce le permite să rămână în afara monedei unice cu toate că îndeplinesc condiţiile de adeziune. De asemenea, aceeaşi clauză nu le interzice să adere ulterior

Apariția monedei euro, implică de la sine faptul că responsabilitatea politicii monetare trebuie atribuită unei entități capabile, în cazul de față fiind vorba de Banca Centrală Europeană (BCE) și de băncile naționale ale statelor membre ce au adoptat moneda euro, acestea formând așa numitul Eurosistem.

În ceea ce privește politica fiscală, impozitarea și cheltuielile, acestea rămân atribuția guvernelor naționale care își mențin competențele în domeniul politicilor structurale, dar acceptă să le coordoneze în scopul realizării obiectivelor globale de stabilitate, creștere și creare a unor noi locuri de muncă.

Euro, fiind o monedă unică, este un element pozitiv și din punct de vedere economic și politic. Folosirea acesteia mărește transparența prețurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în mișcare mecanismele economiei europene, facilitează comerțul internațional și consolidează poziția Uniunii Europene pe scena internațională.

Moneda euro a fost zdruncinată puternic în anul 2008, cel al începerii crizei economice globale. Criza Greciei, care falsificase datele sale economice și monetare cu scopul de a primi aprobările pentru Zona euro a fost într-o strânsă legătură cu momentul ajungerii în pragul falimentului statal în 2010.

În urma unor discuții ce au durat luni de zile, Consiliul European de la Madrid a decis în luna decembrie 1995 ca numele viitoarei monede să fie euro, asta deoarece este ușor de pronunțat în toate limbile comunității și a obținut cele mai bune rezultate în toate sondajele de opinie efectuate la acea vreme. Apar astfel scrieri în alfabetul latin și grecesc pe bancnote.

În octombrie 1996, Ministerele de finanțe s-au pus de acord în legătură cu subdivizarea monedei în 100 de cenți. Decizia a fost luată în urma adoptării Hotărârii nr. 947/98 în luna mai 1998. În conformitate cu prevederile Hotărârii, definiția centului nu impune nici o restricție privind folosirea altor variante ale acestui termen în limbajul uzual. Această flexibilitate include și folosirea termenului centime în franceză, pentru a evita discordanța în exprimare, de exemplu trois cents cent.

Țările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU (Uniunea Europeană Economică şi Monetară).

Faza I. În anul 1979 Sistemul European Monetar (EMS) a fost stabilit în scopul creării unei conexiuni între monedele europene şi în a preveni fluctuaţiile mai mari dintre valorile acestora. A fost creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care, ratele de schimb ale monedei ale fiecărui stat membru, trebuiau să fie menţinute la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%). În anul 1980 piaţa fiecărui stat membru a ajuns sa fie mult mai apropiată de cea a statelor vecine, fomându-se astfel mai târziu Piaţa Unică Europeană. Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în luna februarie, anul 1986, care a avut ca şi misiune înlăturarea barierelor instituţionale şi economice dintre statele membre ale Uniunii Europene, dar şi să stabilească scopul pieţei comune europene. Prima fază a dezvoltării EMU (Economic and Monetary Union) poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care înainte de aderarea la Uniunea Europeană trebuie să îndeplinească criteriile stabilite la Copenhaga.