Falimentul Bancar

1. Falimentul în activitatea bancară

Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, pe o perioadă de cel puţin 30 de zile, sau când valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său.

Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia sau de către Banca Naţională a României (BNR).

Procedura se declanşează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la evitarea insolvabilităţii. Potrivit prezentei legi, tribunalul desemnează judecătorul sindic (SÍNDIC, sindici, s.m. Persoană care era însărcinată cu administrarea patrimoniului unei instituţii, corporaţii, societăţi etc.), experţii autorizaţi să-l ajute şi, cu acordul BNR, lichidatorul.

După parcurgerea tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate cu recurs. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor garantate.

BNR va primi, de asemenea, o comunicare a hotărârii de începere a procedurii de faliment a băncii debitoare. Imediat sunt închise conturile băncii respective, deschise la BNR şi se deschide un nou cont cu menţiunea “bancă în faliment”.

Organele de conducere şi cenzorii băncii falimentare pot răspunde civil sau penal, după caz, daca au contribuit la falimentul acesteia. Operaţiunile de lichidare sunt prevăzute de Legea nr. 278/2004, modificată şi completată cu OG nr. 37 din 14 aprilie 2010.

Banca Naţională a României va putea respin¬ge intrarea în faliment a unei bănci, potrivit unui proiect de ordonanţă de urgenţă cerut de FMI. Măsura este menită să apere băncile de creditorii care ar putea cere falimentul unor instituţii solide pentru sume derizorii.

O bancă nu va putea cere falimentul şi pleca din România când vrea. Va fi nevoie de acordul BNR, care poate spune nu şi institui administrarea specială, la instituţia bancară respectivă, dacă situaţia o impune. Însă decizia băncii centrale trebuie motivată şi comunicată în maximum 10 zile. Nici creditorii unei bănci nu pot obţine falimentul acesteia fără aprobarea băncii centrale.

"Sunt foarte multe situaţii în România în care vine un creditor căruia, nu ştiu din ce motiv, nu i s-a plătit suma de 3.000 de euro şi declară falimentul unei instituţii cu active de milioane şi mi¬lioane de euro. Şi atunci, legea impune aprobarea BNR", a declarat Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR. Acesta a mai precizat că în angajamentul cu FMI se prevede expres să fie amendată legea bancară care reglementează legea falimentului instituţiilor de credit. Concret, după noul proiect de lege, o bancă poate intra în faliment la cererea sa sau a creditorilor, dar numai cu aprobarea băncii centrale. Şi BNR poate solicita falimentul unei instituţii de credit.

Măsura este bine primită şi de bancheri, care spun că soli¬citarea de FMI este firească. "Modificările sunt nişte ajustări normale de aliniere la reglementările europene", a declarat Radu Gheţea Graţian, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor (ARB). El a mai adăugat că rolul băncilor centrale este în creştere în ţările europene după criza financiară care a lovit lumea.

1.1. Conceptul de faliment bancar şi condiţiile declarării sale

Termenul de faliment are semnificaţii diferite în diversele legislaţii naţionale. Astfel, în S.U.A. prin faliment se înţelege o procedură care vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea defineşte numai procedura de lichidare, nu şi pe cea de reorganizare judiciară. În Ungaria, în schimb, noţiunea de faliment desemnează numai procedura de reorganizare a afacerii şi nu şi pe cea de lichidare, iar în Australia termenul se referă la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu şi la cele ale persoanelor juridice.

Managerii bancari, investitorii, factorii de decizie şi de reglementare împărtăşesc un interes puternic în a înţelege ce determină băncile să intre în faliment şi să prezică ce bănci vor avea dificultăţi.

De regulă, eşecul unei firme bazate pe maximizarea profitului este definit de punctul de insolvenţă, când pasivele companiei depăşesc activele, iar profitul net devine negativ.

În aria de cuprindere a semnificaţiei falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci şi cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferinţă cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele şi-şi asumă obligaţiile asigurând continuitatea. De asemenea, se includ aici şi băncile resuscitate cu suportul financiar al statului.

Pentru falimentul bancar s-a adoptat o definiţie mai generală; o bancă este considerată în faliment dacă este lichidată, unită cu o altă bancă „sănătoasă” (sau cumpărată şi achiziţionată) sub controlul sau presiunea băncii centrale, sau salvată cu finanţare din partea statului.

În cazul pronunţării unei hotărâri de deschidere a procedurii falimentului, în comunicare se va menţiona şi faptul că autorizaţia de funcţionare a sucursalei respective a fost retrasă.