Finanțarea nemonetară a deficitului bugetar și impactul acesteia

1. Consideraţii generale despre deficitul bugetar

1.1. Conceptul de deficit bugetar

Deficitul bugetar este considerat expresia unor decalaje sau necorelări între cele două tipuri de fluxuri bugetare, fie sub aspectul lor diferit în timp, fie sub cel al dimensiunilor resurselor vehiculate prin bugetul de stat.

Problema deficitului bugetar a fost un aspect controversat de-a lungul evoluţiei statului şi implicit a economiei. Astfel, teoreticienii clasici şi chiar cei postkeynesieni au în vedere analiza impactului financiar al bugetului asupra economiei în funcţie de realizarea echilibrului acestuia, respectiv venituri mai mari decât cheltuielile sau, în cel mai rău caz, egale cu acestea. Mulţi teoreticieni şi specialişti în domeniu sunt de părere că numai un buget echilibrat (sau practic în echilibru) garantează o bună gestiune a principalelor resurse publice ale naţiunii. Cu toate acestea, keynesianismul a schimbat puţin aceste principii datorită impactului crizei economice din 1929-1930 asupra economiei, moment când majoritatea ţărilor cu o economie de piaţă concurenţială au început să îşi construiască bugetele naţionale cu deficit. În ultimele decenii şi ţara noastră a adoptat această practică, de a aproba construcţia bugetului de stat cu deficit.

Deoarece legile de aprobare a construcţiilor bugetare ce au în vedere deficitele nu stabilesc şi care sunt resursele financiare prin care se vor acoperi acestea, sarcina soluţionării acestor finanţări şi refinanţări revine Trezoreriei, care în momentul dezechilibrului dintre necesarul de plăţi şi resursele constituite, apelează invariabil la împrumuturile de stat. Astfel, în cazul deficitului bugetar, este necesară determinarea cheltuielilor „nete totale” de finanţare, iar, în cazul excedentelor bugetare, „veniturile nete”.

În România, pentru determinarea cheltuielilor nete se iau în considerare aproximativ aceiaşi indicatori ca şi în Franţa, şi anume: deficitul bugetului de stat; deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat; soldul bugetelor anexe şi amortizarea (anuitatea) datoriei publice interne şi externe, fără dobânzi şi cheltuieli colaterale, deoarece acestea sunt cuprinse în bugetul de stat.

Preţul datoriei publice este reflectat în deficitul bugetar prin intermediul dobânzilor şi al altor cheltuieli adiacente acestora, precum şi alte împrumuturi ale Trezoreriei; acestea au un impact nefavorabil asupra patrimoniului net al statului. Prin urmare, plăţile urgente ale Trezoreriei trebuie să fie acoperite prin tehnici adecvate de refinanţare a datoriei publice pentru evitarea unor erori grave. Astfel, datorită tehnicilor admise pentru rambursarea datoriei publice, refinanţarea acesteia nu afectează direct structura bilanţului de stat.

1.2. Cauze şi modalităţi de finanţare a deficitului bugetar

Nevoia de resurse publice suplimentare este determinată de trei cauze majore, şi anume: întocmirea bugetelor naţionale cu deficite, neconcordanţa între termenele de încasare a resurselor curente ordinare, mai ales cele din impozite şi taxe şi necesitatea de a efectua plăţi în conformitate cu prevederile bugetului aprobat, şi nu în ultimul rând datorită construirii unor bugete nerealiste, care nu sunt axate pe realităţile concrete ale economiei. Pe fondul acestor deficite trebuie să se realizeze o relansare economică care să compenseze consecinţele nefavorabile asupra economiei.

De altfel, Trezoreria publică are nevoie de resurse suplimentare pentru efectuarea plăţilor potrivit programului bugetar, care nu pot fi acoperite de resursele veniturilor curente existente datorită următorilor factori: fluctuaţia cheltuielilor bugetare faţă de nivelul stabilit iniţial; ritmul necorespunzător al încasărilor bugetare; fluctuaţia nefavorabilă a soldului net al conturilor speciale ale corespondenţilor Trezoreriei. Ritmul necorespunzător de intrare a resurselor în gestiunea Trezoreriei este determinat de neconcordanţa dintre termenele de încasare lunară şi de efectuare a plăţilor, precum şi de nerespectarea de către contribuabili a termenelor de plată a impozitelor.

Deşi există şi alte posibilităţi de procurare a unor resurse băneşti din categoria celor excepţionale, în lumea modernă au fost şi încă mai sunt folosite două modalităţi teoretice pentru acoperirea deficitelor bugetare: finanţarea monetară şi finanţarea nemonetară.

Finanţarea monetară reprezintă o soluţie de politică bugetară care presupune o „creaţie de monedă” cu scopul de a finanţa deficitul bugetar. În urma aplicării acestei soluţii, se observă o creştere a cheltuielilor publice în acelaşi ritm cu creşterea impozitelor, situaţie asemănătoare unei distribuţii gratuite de monedă; această distribuţie echivalează cu un transfer al sectorului public în favoarea menajelor, putând vorbi de un impozit negativ. Luând în considerare concordanţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea masei monetare, se observă inexistenţa unui efect net asupra menajelor. Aşadar, datorită efectelor negative asupra economiei, şi în special generarea inflaţiei, această metodă este considerată, în prezent inacceptabilă, cu toate că rămâne posibilă implicarea emisiunii monetare în finanţarea deficitelor bugetare pentru acoperirea golurilor de casă ale trezoreriei prin împrumuturi de la banca de emisiune.