Fiscalitatea și Comportamentul Contribuabilului

Cap.1 Elemente de teorie fiscală

1.1 Definirea taxelor şi impozitelor

Apariţia şi evoluţia impozitelor poate fi caracterizată ca un proces complex şi de durată, început o dată cu destrămarea comunei primitive, apariţia statului şi a proprietăţii private, scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor de productie şi a relaţiilor marfă bani.

În economiile moderne, statele colectează impozite atât pentru finanţarea cheltuielilor, cât şi pentru îndeplinirea triplului său rol de stabilizare, de distribuire şi de alocare. De asemenea, impozitele sunt utilizate ca pârghii de intervenţie în scopul stabilizării nivelului de ocupare a forţei de muncă şi a capacităţilor, a preţurilor şi a balanţei de plăţi, ca şi pentru realocarea mai eficientă a resurselor din societate.

Definiţiile date impozitelor sunt multiple, fiecare dintre acestea reflectând poziţia autorilor respectivi în legatură cu criteriile dimensionării sarcinilor fiscale.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil datorată, conform legii bugetului, de către persoanele fizice sau persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă .

Taxele, ca formă a impozitelor indirecte, reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii de drept public .

Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor directe şi anume:

- caracter obligatoriu;

- titlu nerambursabil;

- urmărire în caz de neplată;

Între impozite şi taxe există unele deosebiri . Astfel în cazul impozitului lipseşte cu totul obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din partea societăţii, situaţia fiind inversă în ceea ce priveşte taxele.

Deosebiri între impozite şi taxe există şi în ce priveşte modul de determinare a cuantumului acestora . Astfel, cuantumul impozitului se stabileşte, în principal, în funcţie de venitul impozabil, în timp ce mărimea taxei este influenţată, în general de natura serviciului prestat.

Termenele de plată sunt stabilite la date fixe – pentru impozite – şi în momentul solicitării sau după efectuarea prestaţiei serviciilor – la taxe.

În ce priveşte deosebirile din punct de vedere al echivalentului ; în unele cazuri aceasta are un caracter relativ deoarece sunt reglementate şi taxe care se percep fără un echivalent direct şi imediat, precum şi taxe care numai în parte reprezintă echivalentul serviciului prestat (de exemplu, taxele locale care se datorează anual de către persoanele fizice care posedă mijloace de transport ).

1.2 Elemente tehnice ale prelevărilor fiscale

În virtutea faptului că prelevarea fiscală are caracter obligatoriu (statuată prin legi), transferul de valoare pe care îl incumbă aceasta generează un raport fiscal de natura juridica între persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de alta parte. Documentul care atestă existenţa raportului juridic amintit poartă denumira de titlu de creantă fiscală şi detaliază în cuprinsul său o serie de componente - elemente tehnice - prin intermediul cărora se particularizează o anumită prelevare fiscală, principale fiind: denumirea, subiectul pasiv, subiectul activ, suportatorul obiectul impozabil, unitatea de impunere, cota de impunere, asieta, debitul fiscal termenul de plată.

1. Denumirea ilustrează numele prelevării fiscale în stransă legatură cu lexicul ţării care o instituie, aşa cum reiese aceasta din dispoziţiile legale. Componenta face de regulă referire la conţinutul economic al prelevării obligatorii, însa există multe situaţii în care acest lucru nu se întâmplă.

2. Subiectul activ (beneficiarul) reprezintă subiectul îndrituit prin lege să încaseze cuantumul prelevării fiscale, acesta nefiind altcineva decat autoritatea statului (autoritate publica centrală, autoritaţile publice locale sau alte organisme cu caracter public).

3. Subiectul pasiv (contribuabil sau subiectul prelevării fiscale) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării fiscale, transferul de valoare efectuat derulându-se în relaţie directă cu statul (plata prelevării fiscale nu este mijlocită de nici un intermediar).

4. Suportatorul relevă persoana fizică sau juridică la care în urma impunerii i se diminuează puterea de cumpărare. De notat este şi faptul că nu în toate cazurile suportatorul este una şi aceeaşi persoană cu contribuabilul.

5. Obiectul impozabil reprezintă materia care se supune impunerii şi a cărei deţinere determină individualizarea obligaţiei de plată a prelevării fiscale. În teoria şi practica mondială există trei categorii de obiecte impozabile: venitul, averea şi cheltuiala (consumul).

6. Unitatea de impunere denotă unitatea de masură prin care se exprimă

mărimea obiectului impozabil şi are fie o expresie monetară (unitatea monetară -

cazul în care obiectul impozabil este venitul sau cheltuiala), fie o expresie fizico-

naturală (metrul pătrat, hectarul, kilogramul, tona, etc. - cazul în care obiectul

impozabil este averea).

7. Cota de impunere constituie valoarea prelevării fiscale stabilită pentru fiecare unitate de impunere, putând să capete fie o formă fixă (valoare absolută) pe unitatea de impunere, fie o formă procentuală (valoare relativă) aplicată unităţii de impunere.

Existenţa cotei relative a determinat particularizarea a patru tehnici diferite de impunere în forma procentuală: impunerea proporţională, progresivă, regresivă şi degresivă.

a) Impunera în cota procentuală proporţională presupune că asupra valorii obiectului impozabil se aplică o cotă procentuală unică, care nu se modifică odată cu modificarea valorii obiectului impozabil.

b) Impunerea în cote procentuale progresive constă în aplicarea asupra valorii obiectului impozabil a unei cote procentuale care creşte fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil pe masură ce valoarea obiectului impozabil creşte. Se observă astfel că trend-ul de majorare a prelevării fiscale este superior dinamicii creşterii valorii materiei impozabile.

Există doua variante ale impunerii în cote progresive de impunere: impunerea în regresie simplă (se aplică asupra valorii obiectului impozabil procentul de impunere aferent tranşei de încadrare) şi impunerea în progresie compusă (materia impozabilă divizată pe mai multe tranşe, iar asupra valorii fiecărei tranşe se aplică cote de impunere procentuale crescătoare).

Acelaşi efect de progresivitate se poate obţine şi prin practicarea impunerii progresive prin deducere sau a celei progresive prin detracţie, adică prin uzitarea cotei proporţionale de impunere în combinaţie cu scăderea de sume fixe fie din valoarea materiei impozabile, fie din cuantumul prelevării fiscale.