Fondul Monetar Internațional

1. Cauzele care au determinat crearea Fondului Monetar Internaţional

După 1918 ţările europene au întâmpinat mari dificultăţi la trecerea de la un sistem monetar în regim de război la un sistem monetar în timp de pace.

După primul război mondial, statele europene, şi-au văzut performanţele macroeconomice caracterizate prin divergenţă (variaţii mari între nivelurile inflaţiei), mecanismele de formare a preţurilor şi a veniturilor au fost puternic transformate, iar repartiţia stocului mondial de aur a devenit asimetrica (în favoarea Statelor Unite). Prima deflagraţie mondială a ruinat fundamentul etalonului aur deoarece convertibilitatea monedei de hartie în aur a fost suprimată (curs forţat).

Acestă nouă situaţie pare să angajeze o întoarcere la etalonul aur în aceleaşi condiţii ca înainte de război. Totuşi conferinţa de la Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei, căuta să restabilească un sistem monetar internaţional fondat pe etalonul de schimb aur (Gold Exchange Standard). Participanţii cereau ca monedele să fie garantate prin aur sau prin rezerve de devize, ele însele convertibile în aur. Se face o distincţie între devizele cheie pe de o parte, direct convertibile în aurul statului, şi pe de alta parte devizele periferice ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct moneda lor la aur.

Hiperinflaţia de după război conduce la prabuşirea monedei : un dolar ajunge la 4,2 miliarde de marci în 1923! Această situaţie se modifică în anul următor prin crearea mărcii (Reichsmark) de către Hjalmar Schacht, moneda a cărei valoare în aur este aceeaşi cu cea a vechii mărci. Marca este garantată în proporţie de 40 % prin rezervele de devize şi aur ale băncii centrale. Astfel Germania este una din primele ţări europene ce se întoarce la etalonul aur.

În 1918 un grup de experţi, Comitetul Cunliffe cere ca lira să-şi redobândească pe plan extern puterea de cumpărare din 1914. Era vorba de a susţine activitatea bancherilor britanici: operaţiunile financiare bazate pe încredere, experţii fiind de părere că sporirea deţinătorilor straini de lire sterline semnifica condamnarea la moarte a poziţiei Londrei în folosul New York-ului. Acestă poziţie se explica si prin faptul că în balanţa plăţilor, veniturile capitalurilor plasate în străinătate acopereau deficitul balanţei comerciale; astfel guvernul englez nu avea interesul să reducă o parte a acestor creanţe printr-o devalorizare.

Lira sterlină redevine convertibilă în anul 1925, cu o paritate identică cu cea de dinainte de război. Atunci când preţurile erau cu 70% mai ridicate ca în 1914. Deşi satisfăcea amorul propriu al englezilor această măsură a fost sinucigaşă pe plan economic. Caracterul supraevalut al lirei a afectat puternic exporturile engleze şi a împiedicat Marea Britanie să profite de pe urma expansiunii economice mondiale din anii 1925-1929.

În Franţa ca urmare a eşecului Cartelului stângii, confruntat cu o inflaţie foarte puternică, moştenită din timpul războiului şi cu o gravă criză a finanţelor publice, francul atinge paroxismul în iulie 1924, când o liră valorează 240 franci faţă de 25 de franci înainte de 1914. Raymond Poincare s-a angajat atunci într-o politică de stabilizare financiară. El incredinţează amortizarea si consolidarea bonurilor Aparării Naţionale Casei autonome de amortizare, dotată cu resurse proprii (taxele pe tutun în mod special) ce au pus-o la adapost de criza de încredere a purtătorilor.