Forme ale creditului public și efectele practicării lor

Introducere

Tot mai multe izvoare istorice atestă faptul că despre credit se poate vorbi începând cu mileniul al II – lea î.Hr. Iniţial, creditul a apărut în Orientul Mijlociu, fiind o îndeletnicire a marilor proprietari funciari. Apoi, sub forma comerţului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni şi, mai târziu de greci şi romani. În acea perioadă, din cauza lipsei acute de disponibilităţi băneşti şi a gradului înalt de risc, activitatea de creditare era una de tip cămătăresc, caracterizată prin practicarea unor dobânzi ridicate.

Atunci când Statul cheltuieşte mai mult decât poate obţine prin taxe, impozite, contribuţii, vânzarea bunurilor sale sau din activitatea economică proprie, el îşi poate acoperi nevoile de resurse publice prin împrumuturi, acesta fiind, de altfel, un procedeu vechi de completare a veniturilor necesare satisfacerii nevoilor publice, folosit, la începuturi, mai ales pentru finanţarea războaielor. Statele pot recurge, în situaţii de criză şi la sporirea veniturilor fiscale, fie prin introducerea de noi taxe ţi impozite, fie prin mărirea celor existente deja, dar astfel de soluţii, fiind nepopulare, sunt evitate.

Împrumuturile nu pot fi considerate venituri, atât timp cât, odată ce au fost cheltuite, te obligă la restituirea lor cu dobânzi şi amortizări.Aceste venituri sunt nişte datorii, şi datoriile sunt numai nişte mijloace de soluţionare temporară a unor nevoi financiare.

Noţiunea de credit public, sinonimă cu cea de împrumut public, desemnează împrumuturile contractate de către stat, şi, în unele cazuri, de alte colectivităţi publice, cum ar fi instituţiile publice sau unităţile administrative – teritoriale.

Capitolul 1 - Creditul public – definire, conţinut, forme de manifestare

1.1 Definirea creditului public

Pe măsura evoluţiei lor şi sub constrângerea a numeroase necesităţi social-economice, statele şi-au asumat sarcini şi atribuţii din ce în ce mai ample şi mai complexe, care au determinat creşterea importantă a mărimii resurselor băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini şi atribuţii. În acest context, veniturile ordinare, obţinute prin încasarea impozitelor şi taxelor, a veniturilor de la întreprinderile publice şi a altor venituri nefiscale, au devenit insuficiente, în raport cu necesităţile curente de resurse băneşti ale statelor. În acest fel, a apărut un deficit bugetar, a cărui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pe acest fond, în cadrul cuprinzător al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul căruia statele au început să-şi procure complementul de resurse de care aveau nevoie.

Ca formă specifică a creditului, creditul public este expresia ansamblului operaţiilor prin care statul îşi procură o parte din resursele băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condiţiile plăţii de dobânzi şi acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum şi ale unei rambursări viitoare.

Din punct de vedere juridic, creditul public este expresia înţelegerii care se realizează între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, în multitudinea determinărilor sale, pe de alta parte, prin care prima acceptă condiţiile stabilite de autoritatea publică cu privire la termenul de rambursare, dobânzi şi alte avantaje şi consimte să pună la dispoziţia statului o anumită sumă de bani, cu titlu de împrumut.

Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.). Întrucât operaţiunea de lansare a titlurilor de împrumut, subscrierea acestora şi efectuarea de vărsăminte în contul sumelor subscrise se fac cu participarea băncilor, creditul public se îmbină cu creditul bancar.