Forme ale Fraudei Fiscale și Premise ale Producerii Acesteia

Cap. 1 Frauda fiscală (evaziune fiscală ilicită)

1.1 Caraterizarea fraudei fiscale

Notiunea de evaziune fiscală exprimă sustragerea de la impunere a unei părti din materia impozabilă realizată de contribuabili. Fenomenul de evaziune fiscală este întâlnit in toate tările lumii, dar în proportii diferite ca urmare a unor factori obiectivi sau subiectivi.

Se disting două tipuri de evaziune fiscală:

• Evaziune fiscală legală, care presupune neluarea in considerare a unei părti din materia impozabilă în calcularea impozitului în contextul creat de lege (”la adăpostul legii”). În situatiile în care modalitatea de impunere admite caracterul aproximativ al dimensionării materiei impozabile, este posibil ca o parte din materia impozabilă reală să rămână în afara impunerii (în cazul evaluărilor indirecte, pe bază de indicii exterioare sau criterii administrative, pe bază de norma medii etc.)

• Evaziunea fiscală ilicită sau frauda fiscală presupune sustragerea materiei impozabile de la impunere (de către subiecti), prin încălcarea prevederilor legale privind stabilirea si încasarea impozitului. Din acest motiv es este considerată evaziune fiscală, fiind sanctionată conform legii.

Ca fenomen social frauda fiscală constituie o problemă morală căci accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloşi şi cei care se achită onest de obligaţiile fiscale care le revin. Sub aspect social frauda influenţează asupra presiunii fiscale, iar sub aspect economic influenţează jocul normal al concurenţei .

Principiul legalităţii ne permite să diferenţiem evaziunea de fraudă. Astfel, „evaziunea fiscală” reprezintă o noţiune distinctă, legală şi nepermisă şi impune analiza a două situaţii: pe de o parte, opţiunea fiscală sau ceea ce anglo-saxonii numesc tax planning (planificare fiscală) şi, pe de altă parte, evaziunea fiscală propriu-zisă cunoscută în terminologia anglo-saxonă sub expresia tax avoidance. Aceasta din urmă este o situaţie în afara legislaţiei, adică nici permisă de către legea fiscală, nici încurajată direct, cum este cazul opţiunilor fiscale. Evaziunea fiscală nefiind interzisă în mod expres de lege, cum este frauda, se situează deci în zona autorizată legal şi zona interzisă legal .

Spre deosebire de evaziune fiscală legală, care constă într-o menţinere prudentă în limitele legale ale evaziunii, frauda fiscală se săvârşeşte prin încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul în care se face impunerea. De regulă, impunerea se stabileşte pe baza declaraţiei celui în cauză, obligat să comunice organelor de rescont toate elementele în funcţie de care se va fixa obligaţia fiscală .

Se consideră că amploarea sa este mai mare în ţările latine comparativ cu ţările anglo-saxone şi nordice. Amploarea fraudei este legată de posibilităţile practice de a comite fraude, de sistemul de control existent, de imaginaţia contribuabililor şi mai puţin de standardul de viaţă atins.

În realitate frauda fiscală este tot atât de veche ca şi legislaţia fiscală, iar procedeele prin care cei interesaţi caută să se sustragă parţial sau total obligaţiilor fiscale stabilite, au devenit extrem de ingenioase şi active, evoluând de la procedee empirice la procedee evoluate, mult mai elaborate, sofisticate şi greu de identificat.

Este mai greu de comis o fraudă în cazul veniturilor realizate de persoanle fizice pentru care societatea plătitoare are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul aferent venitului respectiv, comparativ cu veniturile realizate din activităţi independente sau alte activităţi pentru care contribuabilul are obligaţia declarării veniturilor. În schimb, frauda este frecventă în cazul impozitelor datorate de persoane juridice, urmare a realizării de venituri din activitatea proprie, pentru care modalităţile de fraudare sunt mai numeroase, iar controlul exercitat de organele de specialitate este mai dificil .

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite, etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc .Cele mai obisnuite situatii de fraudă fiscală sunt legate de impunerea pe bază de declaratie de impunere proprie a contribuabilului, care deformează sau falsifică realitatea, fie în fază de întocmire a declaratiei de impunere, fie anticipat, prin denaturarea bazei de calcul.