Forme ale Fraudei Fiscale și Premise ale Producerii Acestora

Capitolul 1. Evaziunea fiscală. Concept și forme

1.1. Concept

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici din materia impozabilă.

Art.1 din Legea nr 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale defineşte evaziunea fiscală în următorii termeni: sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale extrabugetare de către persoane fizice şi persone juridice, denumite în continuare contribuabili.

În normele de lucru elaborate de Ministerul Finantelor Publice, fenomenul de evaziune fiscală este definit ca: “sustragerea totală sau partială de către unii contribuabili persoane fizice sau juridice prin diverse forme, de la plată a obligaţiilor fată de buget”.

Evaziunea fiscală este un fenomen de masă, care apare datorită multitudinii obligaţiilor impuse de legile fiscale contribuabililor, stimulând ingeniozitatea şi inventivitatea acestora de eludare a legilor fiscale.

În cazul evaizunii fiscale se dă o lupta continuă între contribuabili şi stat. Contribuabilii comit sustrageri intenţionate de la obligaţiile fiscale nu prin încalcarea legii ci prin ocolirea ei cu ajutorul unor acte simulate şi numai aparent reale.

Evaziunea fiscală poate fi naţională sau internaţională.

Frauda fiscală naţională se prezintă sub două forme: artizanală şi industrială. Cel care realizează evaziunea artizanală acţionează singur, fară a recurge la o organizaţie în acest scop; o formă a acestui tip de evaziune o constituie munca la negru care permite celui care o practică să obţină venituri nedeclarate, iar pe patron îl scuteşte de cheltuieli sociale.

Evaziunea fiscală natională industrială se realizează printr-o divizare a acţiunii de sustragere de la plata impozitelor în cadrul unei reţele subterane care are scopul şi de a sprijini şi diferitele operaţiuni fictive. În această formă de evaziune sunt implicate mai mult persoane fizice sau juridice care realizează profituri importante prin sustragere de la plata impozitelor.

Evaziunea fiscală internatională se practică pe plan extern, prin jocul dublei impuneri internaţionale, datorită regimurilor fiscale naţionale şi ca urmare a presiunii fiscale.

Modalităţile de realizare a evaziunii fiscale internaţionale sunt abstinenţa si disimularea. Abstinenţa apare atunci când contribuabilul se abţine să muncească, să producă sau să investească în ţara sa şi se îndreaptă spre ţări cu fiscalitate redusă. Disimularea presupune nedeclararea veniturilor caştigate în străinătate sau a averii situate acolo, contribuabilul furnizand informaţii inexacte fiscului despre tot ce deţine în afara graniţelor ţarii. .

1.2. Forme ale evaziunii fiscale

Aşa cum am văzut mai sus, evaziunea fiscală reprezintă sustragerea pe diferite căi de la obligaţiile fiscale sau ascunderea sub diferite forme a surselor şi a cunatumului veniturilor impozabile.

Dupa modul în care se procedează în activitatea de evitare a legislaţiei fiscale avem de-a face cu două forme diferite ale evaziunii fiscale:

- Evaziune fiscală legală;

- Evaziune fiscală frauduloasă.

1.2.1. Evaziunea fiscală legală

Prin evaziune fiscală legală se inţelege activitatea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevazută a acesteia şi deci, tolerate prin scăparea din vedere .

Evaziunea fiscală săvârsită la adăpostul legii se realizează când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale este sustrasă de la impunere datorită modului în care legislatia fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil. Această formă de evaziune se produce când legea este neclară, lacunară sau prezintă inadvertenţe.

În practică, faptele de evaziune fiscală, bazate pe interpretarea favorabilă a legii, sunt diversificate şi numeroase. Printre metodele cele mai des folosite găsim: investirea unei părţi din profitul realizat în achiziţii de maşini şi utilaje pentru care statul acordă reduceri la imozitul pe profit; scăderea din veniturile impozabile a cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate în valoare mai mare decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale; constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decat cel justificat din punct de vedere economic.