Fundamentarea și finanțarea cheltuielilor bugatare la CAS Iași

Cap. 1. Organizare şi funcţionalitate la CAS Iaşi

Casa Judeţeană de Sănatate Iaşi este o instituţie publică, cu personalitate juridică, având un buget propriu, aflat în subordinea Casei Naţionale de Sănătate, pe baza unui buget propriu ce respectă prevederile statutului- cadru, aprobat de către Consiliul de Administraţie al CNAS. Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi, în exercitarea atribuţiilor ei conferite de lege, aplică şi respectă politica şi strategia generală stabilite de Casa Naţională de Asigurari de Sănătate pentru sistemul de asigurări sociale de sănătate pe raza judeţului Iaşi.

Casa de Asigurări de Sănătate Iaşi îşi desfăşoară activitatea în baza unui cadru normativ constituit din următoarele acte normative:

- Legea nr. 95/ 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006;

- Ordonanţa de Urgenţă nr.150 din 2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 20 noiembrie 2002;

- Ordinul Comun al Ministerului Sănătăţii şi a Preşedintelui CNAS, nr. 60 din 2006 privind aprobarea normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. 158 din 2005;

- Ordonaţa de Urgenţă nr.1 din 2006 pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul asigurărilor sociale publicată în Monitorul Oficial nr. 57 din 20 ianuarie 2006.

Principala atribuţie a CAS Iaşi este de a colecta contribuţiile persoanelor fizice şi de a gestiona bugetul propriu, cu respectarea prevederilor legale, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local.

CAS Iaşi are ca misiune garantarea pentru populaţia asigurată a unui pachet de servicii medicale de calitate, prin construcţia unui sistem de asigurări de sănătate performant, eficient şi transparent, care să crească gradul de încredere şi de satisfacţie al asiguraţilor.

1.1. Scurt istoric

Până la apariţia Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a sănătaţii a fost coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătaţii prin cele 41 de direcţii sanitare judeţene şi direcţia sanitară a municipiului Bucureşti, constituit dintr-o retea de spitale, policlinici, dispensare şi alte unităţi sanitare. În plus, existau şi un număr de spitale, instituţii şi centre naţionale de înaltă specializare direct subordonate Ministerului Sănătaţii, precum şi reţele medicale paralele, în subordinea Ministerului Transporturilor, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Serviciului Roman de Informaţii, care furnizau servicii medicale şi răspundeau de ocrotirea sănătaţii pentru o anumită categorie de populaţie.

În perioada 1990-1998, s-a utilizat un sistem dualist de tipul finanţare de la bugetul de stat/finanţare complementară – fond special de sanatate (O.G. nr. 22/1992), precum şi finanţare externă – împrumuturi de la Banca Mondiala (Legea nr. 79/1991), fonduri Phare si donaţii.

Începutul reformei sanitare a presupus reorganizarea serviciilor de sanatate şi a sistemului de finanţare a serviciilor de sănătate. Principiile de organizare ale sistemului sanitar s-au îmbunătăţit simţitor prin acces gratuit la serviciile medicale, asistenţă medical cu plată, acoperire natională, transferul responsabilităţilor – Direcţiile Sanitare Judeţene, Colegiul Medicilor din România, alegerea liberă a medicului, apariţia noţiunii de “medic de familie” şi apariţia sectorului privat.

În iulie 1997, a fost adoptată de Parlamentul României şi promulgată de Preşedintele ţării, Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate – Legea nr. 145/1997. Aceasta a urmărit modelul de asigurări tip Bismark, cu asigurare de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarităţii şi funcţionând în cadrul unui sistem descentralizat. Ea a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1999 dar a existat o perioada de tranziţie în anul 1998 în care Direcţiile Sanitare Judeţene şi Ministerul Sănătaţii au administrat fondurile de asigurare. În consecinţă, de la 1 ianuarie 1999, conform legii au funcţionat şi casele de asigurări ca instituţii publice autonome, conduse de reprezentanţii asiguraţilor şi patronatului prin consiliile de administraţie, deci şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Implementarea sistemului de asigurări de sănătate şi organizarea CNAS şi a instituţiilor sale teritoriale.

Legea 145/2002 a asigurărilor sociale de sănătate, primul act normativ care a introdus principiile asigurărilor sociale de sănătate, a venit cu caracteristici noi şi democrate (cuprinderea obligatorie a populaţiei într-un sistem unitar de protecţie socială, alegerea liberă a medicului, a unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate, acordarea unui pachet definit de servicii medicale – reglementate prin Contractul–cadru, finanţare prin contribuţii şi subvenţii de stat, echilibru financiar, funcţionare descentralizată, solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor, echitate, accesibilitate în acordarea serviciilor medicale).

În perioada 1997 – 2001, Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr.30/1998, OUG nr.72/1998, O.U.G. nr.180/2000.

Începand cu data de 20 noiembrie 2002 (data apariţiei în Monitorul Oficial), Legea asigurărilor sociale de sănătate nr.145/1997 a fost abrogată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 – privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate (art. 108).