Gestiunea Datoriei Publice

I. Rezumat

Datoria publică, în România, reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, contractate de Guvern sau de autorităţile administraţiei publice locale. Utilizarea unui studiu tehnico-economic şi juridic care să justifice instrumentul oportun în alegerea deciziei de acoperire a nevoilor sociale trebuie realizat apreciind că reprezintă un demers naţional şi acceptabil pentru întreaga societate. Pentru împrumuturile pe piaţa externă, problemele sunt mai complicate, iar instituţia publică solocitantă de credit extern are de negociat în condiţii mai grele. Mediul financiar extern de plată, ratingul de ţară, conjunctura internaţională obligă la o analiză complexă a cererii unui astfel de credit. Opţiunea pentru un credit public intern sau extern reprezintă şi un act de decizie politică care influenţează balanţa de plăţi externe, inclusiv datoria publică internă şi externă. Datoria externă permite unei ţări să investească şi să consume mai mult decât i-ar permite limitele producţiei interne curente şi efectiv, să finanţeze formarea de capital nu numai prin mobilizarea economiilor interne, dar, de asemenea, să atragă surplusul de capital din alte ţări. Totuşi, dacă o ţară recurge la împrumuturi externe, trebuie să aibă în vedere, ca prioritate importantă, managementul datoriei sale externe, pentru evitarea “capcanei datoriei” cu care s-au confruntat şi continuă să se confrunte ţările cu datorii mari.

II. Noţiunea de datorie publică

Având în vedere devansarea ritmului de creştere a veniturilor publice de către ritmul de creştere a nevoilor sociale se impune ca o necesitate eficienţa utilizării banului public, o permanentă identificare de noi resurse care să fie alocate eficient şi prompt nevoilor sociale în permanentă creştere. Nevoia de credite publice, interne şi/sau extene este o realitate întalnită în tot mai multe ţări. Datoria conducerii politice la nivel central al statului este de a folosi aceste împrumuturi în mod special pentru creşterea capitalului productiv, din profitul căruia să se restituie atât notele de împrumut, cât şi dobânzile aferente.

Datoria publică, în România, reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau de autorităţile administraţiei publice locale de la diverşi creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România.

Cu privire la legislaţia aplicabilă cea mai importantă este Legea nr. 149/2008 privind aprobarea OUG nr. 141/2007 pentru modificarea si completarea OUG nr. 64/2007 privind datoria publicĂ, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 544, 18.07.2008.

Datoria publică are două forme:

- datoria publică guvernamentală, ce se compune din obligaţiile financiare interne şi externe ale statului;

- datoria publică locală, reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale.

Pe lângă principalele sale forme, datoria se poate clasifica după mai multe criterii.

În funcţie de termenul împrumutului, există:

- datorie publică pe termen scurt sau flotantă;

- datorie publică pe termen mediu şi lung sau consolidată.

Totodată, în funcţie de calitatea creditorilor, se pot distinge: datoria publică brută,

compusă din totalitatea împrumuturilor, indiferent de unde sunt plasate acestea; şi datoria publică netă, ce nu conţine împrumuturile plasate la instituţiile statului.

În ceea ce priveşte obligaţiile financiare contractate, acestea sunt compuse din: împrumutul propriu-zis, dobânzile aferente, totalul comisioanelor şi, în unele cazuri, a unor avantaje speciale acordate creditorilor. Aceste obligaţii pe o perioadă de un an sunt limitate de plafonul de îndatorare publică stabilit anual prin lege.

Plafonul de îndatorare publică, aşa cum este definit în art.2 din Legea nr.313/2004 a datoriei publice, reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare pe care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pe o perioadă de 1 an, şi este stabilit anual prin lege. Plafonul de îndatorare publică cuprinde plafonul de îndatorare publică internă şi plafonul de îndatorare publică externă.

După ce este stabilită, valoarea totală a datoriei publice se trece în „Registrul datoriei publice”. La sfârşitul anului datoria publică angajată este înscrisă în „contul general al datoriei publice”. Acesta este însoţit de un raport privind principalele probleme legate de nivelul datoriei publice , de serviciul datoriei publice precum şi garanţiile statului pentru creditele contractate de la agenţii economici.

Cu privire la instrumentele cu ajutorul cărora se contractează un împrumut, acestea sunt diferenţiate pe datoria guvernamentală şi datoria locală.

Astfel, datoria publică guvenamentală are ca instrumente: titlurile de stat în monedă naţională, respectiv în valută, împrumuturile de la Banca Naţională a României, împrumuturile de stat de la băncile comerciale, instituţii financiare interne, persoane juridice, împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului, garanţii de stat la împrumuturile externe contactate de diverşi debitori etc..

Pe de altă parte, instrumentele datoriei publice locale sunt: obligaţiunile municipale, împrumuturile de la societăţile comerciale, împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului, garanţiile acordate de autorităţile administraţiei publice locale, creditele furnizor, leasing-ul financiar etc..