Impactul Costului Capitalului asupra Procesului Dezvoltării Economice și Sociale la Nivel Microeconomic și Macroeconomic

I. Costul capitalului: conţinut şi mod de determinare

Activele întreprinderii sunt finanţate prin următoarele modalităţi (mijloace) :

1) Capitaluri proprii care, la rândul lor, pot proveni din două surse:

-aport de capital al acţionarilor (al asociaţilor) prin cumpărarea, de către aceştia, de acţiuni/părţi sociale emise de întreprindere şi deţinerea lor pe o perioadă nedeterminată;

-autofinanţare prin reinvestirea unei părţi din profitul net. Amortizarea este o recuperare de aport iniţial de capital care finanţează investiţia de menţinere a capacităţii productive a întreprinderii. Prin urmare, amortizarea nu poate fi luată (încă o dată) în calculul capitalurilor proprii.

2) Capitaluri împrumutate care pot fi clasificate astfel:

-îmrpumut bancar tradiţional, invizibil şi cu garanţie materială explicită;

-împrumut comercial din partea firmelor partenere, indivizibil, sub formă de avansuri de finanţare. Dacă sunt gratuite, nu se iau în calculul datoriilor;

-credite de scont pe bază de gaj ca valori mobiliare care sunt acordate în general, pe termen scurt;

-împrumut obligatar divizibil la mulţimea de investitori financiară care vor cumpăra obligaţiuni emise de întreprindere;

-leasing, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosinţă a activelor fixe închiriate, indivizibil şi garantat cu dreptul de posesiune care este a celui care închiriază („locatorul”).

3) Capitaluri condiţionate care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia investitorului. Acesta poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferenţial de subscriere la emisiuni de noi titluri (acţiuni sau obligaţiuni). În prezent, au apărut o multitudine de titluri hibride care echilibrează cel mai bine şansele de rentabilitate şi risc între emitentul de titluri (întreprindere) şi cumpărătorul acestora (investitorul de capital). Cele mai reprezentative titluri hibride sunt obligaţiunile convertibile.

Capitalul este un factor de producţie necesar şi, prin urmare, are un anumit cost. Costul capitalului reprezintă o medie ponderată a costurilor surselor de finanţare ale întreprinderii. Acest subiect este extrem de important în lumea afacerilor, din următoarele motive:

-pentru a maximiza valoarea de piaţă a întreprinderii în care lucrează, managerii trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor, inclusiv costul capitalului; ca urmare, managerii trebuie să aibă capacitatea de a măsura acest cost;

-managerii departamentelor financiare au nevoie de o estimare a costului capitalului pe baza căreia se ia decizii corecte de investiţii;

-o multitudine de alte decizii luate de manageri, inclusiv cele referitoare la leasing, răscumpărarea obligaţiunilor, politica fondului de rulment etc., se bazează pe estimarea costului capitalului.

Determinarea costului capitalului are o deosebită importanţă deoarece, dacă acesta este subestimat, agentul economic nu va fi în stare să-l acopere; astfel, pe termen lung, întreprinderea respectivă va fi incapabilă sa atragă suficient capital, ceea ce va duce la obţinerea unor produse sau servicii de calitate inferioară. Dimpotrivă, în situaţia în care costul capitalului este supraestimat, clineţii vor plăti prea mult pentru produsele şi serviciile oferite, realizându-se un transfer de bunăstare de la clienţi la investitori.

Costul capitalului constituie legătura directă dintre rentabilitatea sperată de întreprindere ca investitor şi rentabilitatea cerută de furnzorii de fonduri. Eficienţa utilizării resurselor trebuie privită comparând rezultatele obtenabile (ca efecte) cu obligaţiile faţă de furnizorii de capitaluri (ca eforturi).

Pentru a determina costul unei surse de finanţare trebuie comparat capitalul pus la dipoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor pe care aceasta trebuie să le verse aducătorilor de fonduri. Se poate afirma că, de fapt, costul unei surse de finanţare este nivelul pentru care există echivalenţă între capitalul pus la dispoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor realmente plătite în contraparte.

În general, costul capitalului poate fi de două tipuri: cost explicit şi cost implicit.

Costurile explicite ale capitalurilor iau naştere atunci când acestea se procură, în principal, din afara întreprinderii, prin îndatorare. Ele se măsoară prin plata dobânzilor. Costurile implicite se referă la costul capitalurilor proprii, sunt mai dificil de evaluat şi nu se limitează doar la evidenţierea dividendelor. Costurile implicite mai poartă numele de costuri de oportunitate şi apar numai când sunt variante alternative de acţiune pentru firmă. Costul implicit al fondurilor mobilizate şi investite poate fi definit ca rata de rentabilitate a celui mai favorabil proiect pentru întreprindere.

Costul implicit sau de oportunitate se caracterizează prin aceea că nu provoacă fluxuri financiare negative/de ieşire. El este legat de existenţa unor resurse de finanţare care se formează în întreprindere şi se găsesc pe loc (fondul de amortizare, fondul de rezervă, beneficiul nedistribuit etc.). Astfel de resurse apar ca „gratuite” dar, practic, ele nu au un cost deoarece sunt ale acţionarilor şi, dacă ar fi acordate acestora, ei ar putea să le plaseze cu un anumit câştig.

Costul capitalului are două componente: costul capitalurilor împrumutate şi costul capitalurilor proprii.

I.1. Costul capitalurilor împrumutate

Costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la împrumuturi. Asemenea cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate creditorilor, comisioane şi alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operaţii de finanţare. Din această perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux de cheltuieli financiare efectuate de întreprindere şi care grevează rezultatul său.

Costul datoriilor se referă îndeosebi la împrumuturile pe termen mediu şi lung, acestea influenţând formarea capitalului permanent şi, implicit, conţinutul structurii financiare a întreprinderii. În categoaria datoriilor pe termen mediu şi lung se includ: creditul bancar, împrumutul obligatar şi creditul leasing („credit-bail”).