Impactul Impozitării Profitului asupra Activității Întreprinderii

Capitolul 1

Scurt istoric privind impozitul pe profit

În ţara noastră, taxele au fost introduse încă din vremuri străvechi, când acest teritoriu a fost cucerit de Imperiul Roman condus de către împăratul Traian. Existau mai multe impozite printre care: censul,care era un impozit asupra pământului şi era plătit de către toţi cei care aveau loturi; capitaţia, care era un impozit personal, pe cap de locuitor. Asupra moştenirilor se punea o dare în valoare de 5%, de asemenea, la eliberarea sclavilor se plătea tot o dare.

Cuvântul „impozit”, din punct de vedere etimologic, este de origine latină şi provine de la „impositum”, care înseamnă obligaţie publică. Pe parcursul evoluţiei sale, impozitul a fost definit în mod diferit în funcţie de cum s-a impus şi a fost perceput.

În opinia profesorului D. D. Şaguna, impozitul „reprezintă o contribuţie obligatorie pentru toţi cetăţenii unui stat, fără a se avea în vedere interesele fiecărui contribuabil în parte, ci numai interesele colectivităţii, luate ca un ansamblu de entităţi independente.”

Înainte de Revoluţia din 1989, bugetul de stat se sprijinea, în mare măsură, pe prelevările obligatorii de la unităţile economice care îmbrăcau forma vărsămintelor din beneficii, a impozitului pe circulaţia mărfurilor şi a contribuţiilor la asigurările sociale. În totalul veniturilor bugetare, impozitele şi taxele încasate direct de la populaţie aveau o pondere mică, iar veniturile care proveneau de la instituţiile publice erau nesemnificative.

După 1989, relaţiile financiare dintre întreprinderile de stat şi buget trebuiau reinterpretate. Tot mai mult se simţea nevoia înlocuirii sistemului rezidual al vărsămintelor din beneficii la buget, care era nefiscal, cu un sistem fiscal, care trebuia să aibe la bază cote stabilite după anumite criterii, să fie capabil să funcţioneze în condiţiile descentralizării deciziilor şi să asigure stabilitatea veniturilor bugetare.

În anul 1990, sistemul rezidual al vărsămintelor din beneficii a fost abrogat, iar în locul lui a fost instituit, cu titlu experimental, impozitul pe beneficiul unităţilor economice din toate ramurile economice, cu excepţia celor producătoare de energie electrică, cărbune şi minereuri, care erau scutite de la plata acestuia.

Existenţa mai multor regimuri diferite de impunere a unităţilor economice din acelaşi sector economic, dar aparţinând unor forme de proprietate diferite, nu era de natură să favorizeze concurenţa loială între agenţii economici. Pentru ca întreprinzătorii să aibe şanse egale de câştig, trebuia ca situaţia lor financiară să nu fie distorsionată de regimul fiscal diferenţiat ce li se aplică în funcţie de forma de proprietate sau de alte criterii. Datorită acestui fapt, în locul multiplelor reglementări existente pentru impunerea agenţilor economici, la începutul anului 1991 a fost instituit impozitul pe profit.

Potrivit noii reglementări, „impozit pe profit datorau regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, instituţiile financiare şi de credit, alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice, inclusiv cu capital străin, precum şi unităţile economice ale altor persoane juridice române sau străine, care realizau profituri din activitatea desfăşurată.” Impozitul se calcula pe tranşe, cu cote progresive şi diferenţiate în funcţie de mărimea profitului unităţii plătitoare. Scala impunerii era formată din 67 tranşe de profit, cărora le corespundeau tot atâtea cote de impozit. Prima cotă şi cea mai redusă era de 5% unde se aplica la profitul anual cuprins în intervalul 25.001 şi 50.000 lei, iar ultima cotă de pe scală şi cea mai mare era de 77% unde se aplica la profitul care depăşea 955 mln. de lei.

Astfel, diferenţa atât de mare a cotelor de impozit, era stabilită de preocuparea legiuitorului de a pune în acţiune principiul echităţii fiscale, care specifica că fiecare contribuabil trebuie să suporte o sarcină corespunzătoare capacităţii sale de plată.

Legat de acest principiu al echităţii fiscale, pentru susţinătorul doctrinei liberale Adam Smith a constituit prima maximă cu privire la impozite, formulată în anul 1776.

De la 1 ianuarie 1992, pentru stimularea agenţilor economici de a diversifica şi spori producţia şi totodată pentru a realiza profituri mai mari, precum şi pentru înlăturarea unor dificultăţi în determinarea impozitului pe profit, s-a trecut la aplicarea unui alt sistem de impunere a profitului. Numărul tranşelor de profit şi cel al cotelor de impozit s-a redus, de la 67 la numai 2, şi anume : 30% pentru profitul impozabil de până la un milion de lei, iar a doua de 45% pentru profitul care depăşea acest nivel.

Rolul acestor modificări era de a favoriza întreprinderile mici şi mijlocii, care erau în dezechilibre şi care aveau nevoie de un sprijin financiar mai consistent pentru majorarea capitalului social, necesar extinderii activităţii acestora. Din păcate, această măsură a avut efecte adverse unde pe de-o parte a dus la majorarea efortului fiscal din partea agenţilor economici care realizau profituri mici şi mijlocii iar pe de altă parte a condus la o uşurare a celor cu profituri mari şi foarte mari.

La începutul anului 1995, a intrat în viguare o nouă reglementare privind impozitul pe profit , care din nou a modificat cotele de impozit şi le-a diferenţiat, în funcţie de ramura în care se realiza profitul. Cota a fost stabilită la 38%, cu unele excepţii iar impunerea se diferenţia în funcţie de natura activităţii generatoare de profit şi nu de mărimea unităţii plătitoare de impozit.

În anul 1996, au fost aprobate prin lege , cu unele modificări şi completări, dispoziţiile Ordonanţelor Guvernului privind impozitul pe profit, iar aceste modificări şi completări au intrat în viguare la data de 1 ianuarie 1997.