Impozitele Indirecte în Sistemul Fiscal din România

INTRODUCERE

În condiţiile economiei de piaţă, statul nu mai poate să intervină în sectorul privat al economiei prin metode administrative, dar el are posibilitatea să utilizeze anumite pârghii economico-financiare, potrivit cerinţelor politicii sale economice, financiar-monetare, sociale, prin care să influenţeze activitatea agenţilor economici.

Reforma fiscală este parte integrantă a reformei economice. Odată cu Revoluţia din Decembrie 1989 în România au avut loc mutaţii deosebite în toate planurile vieţii politice, economice, sociale şi culturale.

Trecerea de la un sistem hipercentralist la un sistem cu o economie de piaţă se desfăşoară treptat, prin intermediul unei perioade de tranziţie care are ca obiect crearea mecanismelor şi pârghiilor necesare funcţionării economiei de piaţă. Măsurile de politică fiscală joacă un rol important în programele economice ale unei ţări, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Ideea principală care s-a răspândit printre politicieni şi a ghidat reformele, în special în ţările dezvoltate, a fost aceea că piaţa, prin forţele sale, poate fi un ghid mai bun al unei politici de impozitare eficientă, decât intervenţia guvernamentală. În echivalenţă cu această idee au fost luate o serie de măsuri pentru a genera deplasarea dintre intervenţionismul prin impozite către neutralitatea impozitelor care permite reducerea distorsiunilor generate de impozite.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte principalele impozite indirecte, caracteristicile, modul de percepere al acestora precum şi trăsăturile distinctive faţă de impozitele directe. Toate acestea în cadrul problemelor specifice României care, în această perioadă de tranziţie se confruntă cu situaţii cu totul noi.

Integrarea României în structurile europene şi adaptarea sa la cerinţele pieţei mondiale presupun crearea unei economii concurenţiale, capabilă să producă pentru piaţa internă şi pentru export numai produse competitive, corespunzătoare standardelor şi exigenţei pieţei externe a UE, ca şi a celor ale pieţei mondiale. Realizarea unui asemenea obiectiv presupune crearea cadrului legislativ şi instituţional adecvat, respectiv armonizarea graduală a legislaţiei.

Activităţile UE în domeniul TVA se rezumă la stabilirea principiilor armonizării sistemului TVA cu ajutorul directivelor. Acest fapt permite statelor membre să-şi definească propria lor legislaţie între limitele fixate; dar în practică există diferenţieri substanţiale între ţările care au introdus TVA înaintea emiterii directivelor de către Comunitate. Experienţa unor asemenea dispoziţii poate fi benefică pentru România care a introdus TVA abia în 1993, pe o bază compatibilă cu cea a UE, dar care în viitor trebuie să ţină cont din ce în ce mai mult de schimbările ce vor avea loc în acest ansamblu de state.

Toate obligaţiile sau facilităţile trebuie cunoscute şi exploatate în interesul economiei naţionale, al agenţilor economici şi nu în ultimul rând al cetăţenilor din ţara noastră.

CAPITOLUL I

SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA

1.1. Politica fiscală în perioada de tranziţie către economia de piaţă în România

Reglementările legale care s-au adoptat după Revoluţia din Decembrie 1989 permit distingerea unor caracteristici ale noului sistem fiscal avute în vedere la realizarea reformei fiscale.

În primul rând, se observă că reforma fiscală care se realizează în România are în vedere, în general, condiţiile economice şi sociale specifice etapei actuale de dezvoltare, sistemul fiscal fiind conceput să corespundă cerinţelor impuse de reforma socială şi economică aflată în derulare. Nu se poate copia deoarece condiţiile economice şi sociale sunt diferite.

În cadrul Uniunii Europene se militează intens, încă de la constituirea ei, pentru unificarea sistemelor fiscale naţionale, dar nu s-a reuşit decât o anumită armonizare fiscală, piedica în calea alinierii sistemelor fiscale reprezentând-o realităţile diferite în cadrul ţărilor membre.

Prin reforma fiscală se urmăreşte constituirea unui sistem fiscal corect, echitabil şi eficient, deoarece sistemul comunist nu avea nevoie de un astfel de sistem; el prelua prin constrângere de la agenţii economici, care erau într-o măsură preponderentă unităţi de stat, întregul venit net care depăşea necesităţile minime, şi acestea planificate centralizat, ale întreprinderilor de stat.