Impozitele și Taxele Locale

CUVÂNT ÎNAINTE

Începând cu Revoluţia Franceză de la 1789, în special în secolul al XIX-lea, în Europa s-a pus problema trecerii de la conducerea centralizată a statelor - a laturii administrative a acesteia - la descentralizarea administrativă, la transmiterea unei părţi din atribuţiile şi responsabilităţile Guvernului central, autorităţilor administraţiei publice locale. Revoluţia din anul 1989 a dus şi în ţara noastră la distrugerea vechilor structuri din societatea românească şi a însemnat începerea unui proces dificil al reconstrucţiei, având drept scop realizarea unei societăţi democratice, bazată printre altele pe principiile descentralizării şi autonomiei locale.

O reală autonomie locală nu poate însă exista fără asigurarea resurselor financiare necesare autorităţilor, colectivităţilor locale într-o proporţie corespunzătoare competenţelor şi responsabilităţilor care le sunt conferite prin lege . Autonomia locală nu poate fi deci concepută fără existenţa unei autonomii financiare.

Autonomia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale a fost consacrată internaţional prin conceptul “resurselor financiare ale colectivităţilor locale”, prevăzut mai întâi în “Carta europeană de autonomie locală” şi apoi în carta europeană intitulată “Exerciţiul autonom al puterii locale”, propusă de Consiliul Europei. Ambele carte au fost elaborate pentru “a promova o uniune mai strânsă între membrii săi” şi prin încheierea de acorduri în domeniul administrativ, care să prevadă autonomia locală necesară colectivităţilor locale, ca fiind “unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic” .

În statul nostru, după 1990 s-a instituit un regim juridic modern al bugetelor locale, corespunzător conceptelor aplicate în statele europene occidentale, consacrat prin dispoziţii referitoare la aceste bugete cuprinse atât în Legea finanţelor publice, cât şi în Legea administraţiei publice locale.

Legea administraţiei publice locale prevede autonomia locală ca prim principiu al întregii administraţii, statuând competenţa consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor, ca şi a consiliilor judeţene de a adopta bugetele anuale ale fiecăreia dintre aceste unităţi administrativ-teritoriale, precum şi de a institui şi percepe impozite şi taxe locale . Pentru asigurarea autonomiei financiare ca principală componentă a autonomiei locale, tot Carta europeană a autonomiei locale prevede în art. 9 pct.3 ,, ca cel puţin o parte dintre resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale al căror nivel acestea au competenţa să îl stabilească în limitele legale’’. De asemenea, impozitele şi taxele locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă, pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a cheltuielilor asigurate din aceste surse.

Impozitele şi taxele locale sunt considerate a fi cele mai importante surse de venituri ale administraţiei locale, şi de aceea în lucrarea de faţă ne-am concentrat atenţia mai ales asupra problemelor legate de elementele ce caracterizează această resursă, respectiv: noţiunea, definiţia şi importanţa impozitelor şi taxelor, obiectivele sociale şi funcţiile acestora, apariţia şi evoluţia lor istorică, natura juridică a impozitelor şi taxelor, elementele lor esenţiale, clasificarea impozitelor şi taxelor etc.

Pentru a evidenţia rolul impozitelor şi taxelor, ca pârghii economico-financiare în dezvoltarea activităţii economico-sociale în profil teritorial, au fost analizate în lucrare fiecare impozit şi taxă locală în parte, aşa cum au fost ele prevăzute în Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale.

Menţionăm ca protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente, folosirea veniturile nefiscale, veniturile din capital, veniturile cu destinaţie specială şi nu în ultimul rând procedeele de completare a veniturilor bugetelor locale prin cote şi sume defalcate şi adiţionale, transferuri cu destinaţie specială precum şi prin împrumuturi. Acestea sunt destinate să corecteze efectele inegale a resurselor potenţiale proprii de finanţare provenind mai ales din impozite şi taxe locale.

CAPITOLUL I.

Noţiuni generale privind impozitele si taxele locale

SECŢIUNEA I.

Noţiune si importanţa impozitelor si taxelor

Impozitele şi taxele constituie principala componentă a sistemului fiscal.

Veniturile bugetare - taxe, impozite, prelevări - sunt reglementate avându-se in vedere anumite interese ale statului, grupate în aşa numita politică fiscală. Statul stabileşte in sarcina unor subiecte (impozabile sau taxabile) anumite obligaţii. Concret, aceasta obligaţie se realizează prin preluarea de către stat a unei părţi din rezultatele financiare ale subiecţilor de drept impuse (in cazul impozitelor, prelevărilor, contribuţiilor sau vărsămintelor), ori prin stabilirea în sarcina subiectelor de drept beneficiare a unei participări parţiale la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru organizarea serviciilor publice (in cazul taxelor).

Sistemul fiscal îndeplineşte trei funcţii esenţiale si deseori contradictorii. Importanţa relativă care le este acordată evoluează în funcţie de judecata care are în centrul ei capacitatea unei economii de piaţă de a asigura optimul in mod spontan. Astfel, dezbaterea asupra fiscalităţii optimale reflectă aceasta judecată şi în plus criteriile utilizate sunt cel mai adesea conflictuale. Cu toate acestea, două dintre aceste criterii domină dezbaterile si anume: criteriul eficacităţii si criteriul echitate.

Prima funcţie este aceea de contribuţie la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fondurilor bugetare). Aceasta este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice si persoanelor juridice care realizează venituri impozabile sau taxabile, deoarece în aceste fonduri se concentrează mijloacele băneşti centralizate pentru finanţarea de obiective si acţiuni cu caracter general; finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor statului, alte acţiuni si obiective cu caracter economic, dezvoltarea bazei materiale a unităţilor social-culturale de stat, precum şi pentru alte scopuri prevăzute de dispoziţiile legale. După alţi autori aceasta funcţie se numeşte funcţie de finanţare a cheltuielilor publice şi urmăreşte obiectivul de randament bugetar. Nivelul prelevărilor obligatorii este in mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursa esenţială de finanţare. Ele nu reprezintă principala sursă deoarece alături de ele mai sunt şi existenţa deficitelor publice care necesită recurgerea la alte mijloace de finanţare, precum si îndatorarea si creaţia monetară. De aceea examinarea ratelor prelevărilor obligatorii şi partea deficitelor publice în PIB în fiecare ţară indică, ţinând cont de dobânzile plătite in cazul rambursării datoriei, funcţia totală exercitată de către stat pentru a-şi finanţa cheltuielile sale. Nu sunt nesemnificative nici încasările nefiscale care rezultă din vânzările statului de anumite bunuri si servicii. Ele nu reprezintă totuşi decât o foarte mică parte a resurselor publice. Dacă importanţa fundamentală a rolului jucat de sectorul public este recunoscut de toate ţările dezvoltate, regresia sa continuă să suscite critici crescânde care au dat naştere politicilor de dezangajare ale statului şi de diminuare a impozitelor. Aceste fluctuaţii de opinie ilustrează în ce măsura frontiera dintre sectorul privat şi sectorul public suferă influenţa factorilor economici, politici, ideologici pe care nu-i înglobează teoria economică a bunurilor publice.