Împrumuturile Externe și Efectele Lor în Perioadele de Criză

Argument

În condiţiile existenţei unei economii deschise, în care relaţiile de ordin politic şi economic dintre state sunt din ce în ce mai strânse, nicio ţară care urmăreşte obţinerea unor anumite performanţe pe cele două planuri mai sus menţionate nu-şi poate permite să-şi acopere toate necesităţile din surse interne, adică pe baza impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii colectate. În acest context au apărut, şi în timp s-au diversificat şi amplificat, împrumuturile de stat. Acestea au ca scop, aproape întotdeauna, acoperirea unor deficite bugetare. Însă orice stat trebuie să gasească un echilibru între fondurile atrase din străinătate prin intermediul împrumuturilor şi cele atrase de pe plan intern. O îndatorare externă foarte mare trebuie evitată deoarece ar duce la creşterea gradului de dependenţă a ţării debitoare faţă de creditorul/creditorii săi, putând avea ca ultim efect declanşarea unei crize interne. Statul care contractează un astfel de împrumut ar trebui să ştie, şi în primul rând să vrea să îl direcţioneze corect, adică înspre finanţarea unor investiţii care să ducă la creşterea economică a ţării, pe baza căreia se va rambursa ulterior datoria. Folosirea acestor resurse pentru finanţarea consumului său, acoperirea deficitului bugetar duce la scăderea performanţelor economice ale respective ţări atât în prezent cât şi în viitor deoarece, deşi banii nu au fost folosiţi pentru crearea unei valori, aceştia vor trebui rambursaţi împreună cu dobânzile aferente de generaţiile viitoare. De aceea, gestionarea corectă a fondurilor de către instituţiile abilitate reprezintă o obligaţie morală. De modul în care aceşti bani vor fi folosiţi depinde bunăstarea populaţiei şi posibilitatea creşterii nivelului de trai în viitor.

În alegerea acestei teme un factor important l-a avut conjuctura economică actuală. Într-un mediu dominat de instabilitate şi incertitudini, contractarea de împrumuturi externe a devenit una dintre puţinele posibilităţi de redresare economică a unui stat afectat de criză. Deşi condiţiile de acordare a unui împrumut din partea unui organism internaţional abilitat sunt dure, iar riscurile asumate destul de mari; există şi anumite avantaje pentru statul debitor, unul dintre cele mai semnificative fiind rata dobânzii destul de scăzută pe care aceste instituţii o practică. În istoria economică mondială recentă, s-a observat o stransă corelaţie între nivelul datoriei externe al unei ţări şi o criză economică. În funcţie de amploarea crizei financiare, se poate manifesta, pe plan local sau mondial, şi o criză a datoriei externe, cum a fost cazul la începutul anilor '80.

În primul capitol al acestui proiect am realizat o clasificare a datoriei publice a unui stat, am prezentat modalitatăţile de acordare şi de rambursare ale unui împrumut extern şi am oferit o serie de argumente pro şi contra contractării unui astfel de împrumut.

Partea a doua este dedicată prezentării principalelor instituţii internaţionale de creditare la nivel de stat, iar apoi, în capitolul III, am prezentat relaţia României cu aceste organisme.

În ultimul capitol se prezintă dubla postură pe care o are o datorie externă în raport cu o criza economică de amploare; astfel, am ajuns la concluzia că o datorie externă de amploare poate fi atât o cauză a izbucnirii unei crize, cât şi o consecinţă a acesteia, constatare pe care am argumentat-o cu exemple concrete din istorie.

Trăsăturile caracteristice împrumuturilor de stat

În economia de piaţă, se întâlneşte uneori situaţia în care veniturile procurate de stat prin impozite, taxe şi contribuţii să nu acopere integral cheltuielile bugetare ordinare, moment în care autorităţile publice se adresează persoanelor fizice sau juridice care dispun de capital bănesc temporar liber, cerându-le să le încredinţeze o parte din acesta pentru acoperirea dezechilibrului bugetar. Altfel spus, diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile bugetare se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public, ceea ce duce la o datorie publică. Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoane fizice sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti disponibile, fie prin intermediul unor instituţii specializate, şi anume bănci, case de asigurări sociale şi de pensii, case de economii, societăţi de asigurări şi reasigurări. Acestea din urmă colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi le încredinţează apoi statului pe timp determinat. În afară de instituţiile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac şi întreprinderile publice, private sau mixte, cât şi unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiţii (credite pe termene mijlociu sau lung), ori satisfacerea unor nevoi de consum a populaţiei (credite de consum).

Cererea de credit public şi privat vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor economici şi a populaţiei, iar oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile personale deţinătoare de valori mobiliare, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea nevoii de credite a agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.

Împrumuturile sunt acordate persoanelor care acceptă condiţiile acordării creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii - orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă-, precum şi alte eventuale avantaje. Ajunse la dispoziţia beneficiarilor, sumele împrumutate capată diverse destinaţii: servesc drept capital de producţie, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum. Indiferent de destinaţie, împrumutul trebuie să îi aducă împrumutatorului un venit care constituie însăşi raţiunea acordării sale.