Integrarea monetară europeană și problema monedei unice

1. INTEGRAREA ÎN UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA EUROPEANA

CREAREA UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE (UEM)

1.1. Repere ale crearii UEM

Cel mai important eveniment pe linia integrarii europene îl constituie încheierea, la 25 martie 1957 la Roma, a Tratatelor privind constituirea Comunitatii Economice Europene (CEE) si Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA).

Tratatul CEE prevedea ca fiecare tara semnatara – Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Olanda – considera politicile sale conjuncturale si politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil. Actiunile de transpunere în practica a prevederilor monetare erau stabilite de Comitetul Monetar format din câte doi reprezentanti din fiecare tara membra, reprezentând banca centrala si ministerul finantelor si doi reprezentanti ai Comisiei Europene. Comitetul Monetar avea un rol important pentru pregatirea reuniunilor Consiliului Economic si Social (ECOFIN) format din ministrii economiei si finantelor. În 1964 s-a înfiintat importantul organism pe linie monetara, Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale. Acest comitet a avut o importanta limitata având în vedere ca politicile în domeniul cursurilor de schimb si asistenta cu privire la dezechilibrele balantelor de plati erau în sarcina FMI. Perioada de pâna la sfârsitul anilor ’60 a consemnat, pe linia adâncirii procesului de integrare, realizarea uniunii vamale si lansarea, cu rezultate notabile, a Politicii Agricole Comunitare (PAC) pe fondul unor puseuri de instabilitate si criza, consemnându-se deprecierea puternica a francului francez cu 11,1% în 1969. Deprecierea francului francez a facut necesara prima realiniere în mecanismul cursurilor de schimb ale tarilor din Comunitate, dupa care s-a înregistrat o noua depreciere a francului francez si o reevaluare, pe fondul unor semne de slabiciune a dolarului, cu aproape 10% a marcii germane, evenimente de natura a proba functionalitatea structurilor integrative europene. Având în vedere evenimentele consemnate, Consiliul European tinut la Haga în 1969 a reconfirmat interesul tarilor membre de a se avansa spre realizarea Uniunii Economice si Monetare si spre largirea Comunitatii. Prima încercare de creare a unei uniuni monetare europene a fost Raportul Werner din octombrie 1970 (Pierre Werner, prim-ministru al Luxemburgului în acea perioada). Planul Werner prevedea realizarea obiectivelor finale ale UEM pâna în anul 1980. Uniunea monetara urma sa favorizeze „convertibilitatea deplina si ireversibila a monedelor tarilor membre, eliminarea fluctuatiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabila a paritatilor si cursurilor valutare si completa liberalizare a fluxurilor de capital”. Raportul prevedea lansarea unei monede unice, iar privitor la structurile institutionale necesare implementarii se prevedea vag realizarea unei structuri ce avea în centru un sistem comunitar al bancilor centrale europene, analog Sistemului Federal de Rezerve al SUA. De asemenea, sustinea ca mobilitatea factorilor de productie – libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca – va trebui sustinuta si prin transferuri de fonduri publice, dar s-a acordat o importanta mai mica atingerii convergentei macroeconomice si unei inflatii reduse.

Obiectivele de realizare pe etape a UEM au fost aprobate în cadrul ECOFIN în anul 1971, apoi în anul urmator si de sefii de stat si de guvern, prima etapa fiind prevazuta pentru anul 1973, dar nu au fost transpuse în practica. Nerealizarea în practica a obiectivelor Planului Werner se poate explica prin incompatibilitatea acestora cu perceptia din acel moment asupra dezvoltarii integrarii monetare si prin rolul Fondului Monetar International din acel timp cu privire la mentinerea unor cursuri de schimb fixe care nu faceau necesara existenta unei alte institutii monetare. Cu privire la stabilitatea cursurilor de schimb, Raportul Werner propunea îngustarea marjelor de fluctuatie a monedelor europene la +/ - 0,6% si eliminarea treptata a acestora.

Pe fondul cresterii volatilitatii cursurilor de schimb pe plan international, prin Acordul de la Basel, cunoscut initial sub numele de „sarpele în tunel” iar apoi „sarpele valutar” ori „sarpele monetar”, începând cu 24 aprilie 1972, cele sase tari member CEE au convenit plafonarea benzii de variatie la +/ - 4,50%, (într-o marja de +/-2,25%), mecanism la care au aderat imediat si cele trei tari care-si negociau includerea în Comunitatea Economica Europeana (CEE) – Marea Britanie, Irlanda si Danemarca - iar mai târziu Norvegia (ca tara asociata) si Suedia. Functionarea „sarpelui valutar” s-a dezvoltat sinuos si neconvingator, cursurile de schimb evoluând de la rigiditate spre flexibilitate, situatie determinata si de scaderea stabilitatii dolarului care cunoaste