Metode de Gestionare a Ratei Dobânzii

Cap 1. Managementul ratei dobânzii

Dobânda constituie un element principal în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei reprezentând o pârghie prin intermediul căreia este stimulată atât populaţia, cât şi firmelor în economisirea unei părţi din venituri, dar şi o posibilitate de a asigura recuperarea cheltuielilor efectuate de către bănci, precum şi realizarea unui profit. Aceasta reprezintă, de asemenea, şi o pârghie de redistribuire a venitului, de o importanţă deosebită, utilizată de către stat pentru orientarea activităţii sale economice.

Managementul ratei dobânzii este unul din aspectele cheie ale managementului activelor şi datoriilor, toate băncile având un management al activelor şi pasivelor care se ocupă cu evaluarea în mod regulat a riscul ratei dobânzii. Schimbările neanticipate care au loc în nivelul ratei dobânzii şi compoziţia pasivelor băncii pot duce la creşterea sau reducerea semnificativă a profiturilor băncii datorită faptului că, cheltuielile cu dobânda pot creşte sau scade mai mult decât veniturile din dobândă. Aceste modificări determină punerea în pericol a poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă.

Managerii îşi concentrează atenţia în mod special asupra riscului ratei dobânzii, deoarece fluctuaţia acesteia pune în pericol atât câştigurile, cât şi întregul portofoliul bancar (active respectiv pasive).

Riscul ratei dobânzii reprezintă senzitivitatea situaţiei financiare a băncii la variaţia ratei dobânzii. Acest risc îşi are originea în necorelările din reevaluarea activelor şi pasivelor şi din modificările privind panta şi forma curbei randamentului.

Principalul scop al managementului riscului ratei dobânzii este acela de a menţine expunerile la riscul ratei dobânzii în cadrul nivelului autorizat. toate băncile dispunând de un management al activelor şi pasivelor care evaluează în mod regulat riscul ratei dobânzii.

Banca care îşi asumă doar un risc mic al dobânzii va fi insensibilă la modificările ratei dobânzii.

Fluctuaţiile ratei dobânzii vor produce o modificare a valorii de piaţă a unei bănci dacă managementul acesteia nu elaborează strategii în vederea reducerii impactului. Acest risc al ratei dobânzii depinde de volatilitate ratelor dobânzii. Efectul net al acestei modificări este evidenţiat în veniturile globale şi capitalul băncii respective.

1.1. Componente ale riscului de dobândă

Toate instituţiile financiare se confruntă cu riscul ratei dobânzii . Combinarea unui mediu volatil al ratei dobânzii cu liberalizarea şi cu o paletă din ce în ce mai bogată de produse bilanţiere şi extrabilanţiere au făcut din managementul riscului ratei dobânzii o provocare din ce în ce mai mare. De asemenea, folosirea de instrumente derivate pe rata dobânzii precum: contractele financiare swap, forward rate agreement şi opţiuni pe rata dobânzii reprezintă un ajutor al băncilor în administrarea şi reducerea expunerii la riscul ratei dobânzii care este inerent activităţii lor.

Riscul ratei de dobândă este împărţit în patru component în cadrul literaturii de specialitate:

- riscul de reevaluare (repricing risk);

- riscul curbei dobânzii (yield curve risk);

- riscul bazei (basis risk);

- opţionalitateta (optionality).

1. Riscul de reevaluare (repricing risk) vizează fluctuaţiile ratei dobânzii care pot avea diferite efecte asupra activelor, pasivelor şi elementelor extrabilanţiere ale băncii. Cel mai uzual tip de risc al ratei dobânzii este determinat de diferenţele temporare între scadenţa instrumentelor cu rată fixă şi momentul reajustării dobânzilor la instrumentele cu dobândă variabilă. De exemplu, banca care finanţează un credit pe termen lung cu dobândă fixă prin depozite pe termen scurt în cazul creşterii ratei dobânzii, va înregistra o scădere a venitului net din dobânzi şi a valorii sale economice, ca urmare a sporirii cheltuielilor cu dobânzile ce vor fi plătite la depozitele atrase.

Riscul de reevaluare poate fi analizat de asemenea prin prisma a două componente:

riscul de preţ şi riscul de reinvestire:

- riscul de preţ se manifestă atunci când ratele dobânzilor cresc, ducând astfel la o scădere a preţului celor mai multe active deţinute de bancă cu dobândă fixă;

- riscul de reinvestire apare când dobânzile scad, provocând banca să reinvestească fluxurile viitoare pozitive în active ce produc randamente mai scăzute.

2. Riscul curbei dobânzii (yield curve risk) face referire la modificările valorii portofoliului provocate de schimbări neanticipate în forma sau panta ratei dobânzii. De exemplu, dacă se înregistrează o creştere a pantei curbei dobânzilor, banca care are riscul acoperit faţă de fluctuaţiile paralele ale curbei randamentului înregistrează totuşi o scădere a valorii portofoliului său. Un alt exemplu se referă la faptul că ratele dobânzii pe termen scurt pot înregistra o creşte mai rapidă decât cele pe termen lung, afectând profitabilitatea unor operaţiuni de finanţare a creditelor pe termen lung din depozite pe termen scurt.

3. Riscul bazei (basis risk) se mai numeşte şi riscul marjei intervine când activele şi datoriile au preţuri situate pe diferite curbe de randament, iar diferenţa (marja) dintre aceste curbe se modifică. Mai exact, riscul bazei se referă la necorelarea perfectă între ratele de referinţă folosite la stabilirea preţului instrumentelor financiare diferite. Exemplul cel mai cunoscut se referă la stabilirea unei rate active în funcţie de randamentul titlurilor de stat şi al celor pasive în corelaţie cu randamentul titlurilor de stat şi al celor pasive în funcţie de dobânzile de referinţă de pe piaţa monetară (spre ex. LIBOR).

4. Opţionalitateta (optionality), reprezintă o sursă din ce în ce mai importantă a riscului ratei dobânzii care îşi are rădăcinile în opţiunile încorporate în numeroase active, pasive sau elemente extrabilanţiere. În afară de opţiunile propriu-zise ce pot pot fi utilizate de către bănci în activităţile de tranzacţionare, cât şi în cele de tip non-tranzacţionare, instrumentele cu opţiuni încorporate sunt mult mai prezente în portofoliul legat de activitatea general a băncii (banking book). Aceste tipuri de opţiuni ataşate implicit existau în majoritatea activelor şi pasivelor existente pe piaţa românească: depozitele prezintă în general opţiunea de retragere anticipată (remunerată prin diminuarea dobânzii plătite de către bancă), iar creditele au în principal opţiunea de rambursare în avans (remunerată de obicei printr-un comision de rambursare în avans).