Modalități de practicare a ajutoarelor sociale și implicațiile acestora

CAPITOLUL1

1.Cadru conceptual-aspecte teoretice

1.1 Evoluţia asistenţei sociale

Asistenţa socială are o istorie la fel de veche ca cea a umanităţii şi aceasta din cel puţin două motive:

- Toate comunităţile au avut în componenţa lor indivizi care, din diferite cauze (naturale sau sociale), s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface nevoile prin mijloace proprii;

- Toate civilizaţiile au manifestat grijă faţă de membrii lor aflaţi în situaţie de dificultate.

Astfel, sărăcia, dizabilitatea, existenţa copiilor orfani şi a persoanelor vârstnice care nu beneficiază de sprijin din partea familiilor au reprezentat probleme pe care omenirea a încercat să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj informale sau instituţionalizate.

După apariţia creştinismului, până în secolul al XIX-lea, ocrotirea persoanelor, grupurilor şi comunităţilor aflate în dificultate a fost o preocupare exclusivă a Bisericii. Indiferent de beneficiarul lor, acţiunile asistenţiale ale Bisericii s-au întemeiat pe o concepţie „pozitivă” despre sărăcie – existenţa bogăţiei şi a sărăciei reprezenta un fapt normal în lumea feudală – a te naşte şi a trăi în sărăcie reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte.

În planul relaţiilor sociale şi politice, această concepţie conducea la justificarea ordinii sociale existente şi la absolvirea statului de orice responsabilitate faţă de supuşii săi. Singurele raporturi contractuale erau între seniori şi şerbi, în sensul în care primii trebuiau să se îngrijească de condiţiile de trai ale celor din urmă.

Odată cu destrămarea sistemului feudal începând cu secolul al XV-lea şi cu apariţia raporturilor de muncă specifice capitalismului – raporturi între patron şi salariat – se observă o creştere a mobilităţii populaţiei şi naşterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural care nu au pământ sau alte mijloace de subzistenţă şi care pleacă să caute o slujbă în oraşe pentru a-şi asigura traiul zilnic.

Deposedaţii, cei fără stăpân şi meserie îngroașă rândurile sărăcimii oraşelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puţin responsabilă faţă de populaţia de pe domenii, iar statul caută să pună în sarcina Bisericii obligaţia de a-i asista pe săraci. Mănăstirile, bisericile şi spitalele devin reţeaua naţională de asistenţă socială a săracilor.

Economia liberală care se năştea nu oferea nici o şansă de supravieţuire celor care nu aveau un loc de muncă şi o formă de venit, astfel încât caritatea creştină reprezenta singura lor speranţă.

La începutul epocii moderne, chiar dacă sărăcia continua să fie privită ca o problemă moral –religioasă, puterea politică începe să perceapă ca pe un fapt deosebit de grav creşterea populaţiei urbane sărace aflate în căutarea unui loc de muncă. Această masă umană reprezenta o ameninţare pentru ordinea socială, motiv pentru care statul s-a simţit dator să reacţioneze. Pentru a-şi justifica însă măsurile represive era nevoie şi de o schimbare de optică în privinţa interpretării creştine a sărăciei. La sfârşitul acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o şansă şi ca o virtute, ci dimpotrivă, ca rezultat al leneviei, ca o greşeală morală care trebuie reprimată. Renaşterea, reforma lui Luther şi al lui Calvin contribuie la ştergerea „pozitivităţii mistice” a sărăciei.

Lăsând pe seama Bisericii sarcina asistenţei sociale propriu-zise, statul se dedică unei asistenţe represive, derivate din datoria sa de a apăra pacea şi status-quo-ul, prin dezvoltarea unei legislaţii menite să reducă mobilitatea socială şi să pedepsească vagabondajul şi cerşetoria, considerate atentate la adresa stabilităţii sociale.

Insistând asupra insuficienţei şi slabei eficienţe a acţiunilor particulare de ajutorare, criticând formele de asistenţă care nu fac decât să întreţină starea de mizerie şi observând că, adesea, sărăcia se conjugă cu viciul şi imoralitatea, Biserica şi statul vor percepe sărăcia ca o problemă socială şi ca o ameninţare la adresa ordinii instituite. Pentru aceasta au fost create o serie de instituţii precum spitalul public şi azilul, specializate în internarea şi ţinerea sub control a celor mai săraci şi mai vicioşi indivizi.

În secolul al XVI-lea apar primele încercări de legiferare laică în domeniul asistenţial. Monarhia engleză emite o serie de legi, reunite în Elisabethan Act (1601) care obligă comunităţile să se îngrijească de săracii din interiorul lor, transformând apelul la generozitate voluntară într-o obligaţie socială.

Tot în Anglia vom întâlni aşa numitele „workhouses” (sistemele Roundsman şi Speenhamland) – ateliere publice în care cei săraci, indiferent de vârstă şi sex, puteau presta diferite munci obţinând un venit care le permitea să supravieţuiască. În cadrul lor, munca era deosebit de grea şi prost plătită, rostul lor fiind mai mult pentru a-i descuraja şi a-i pedepsi.

Acest sistem transfera sarcina întreţinerii şomerilor către toţi cetăţenii parohiei (comunităţii) ceea ce convenea foarte mult întreprinzătorilor bogaţi, care îl preferau în locul obligativităţii acordării unor salarii minime garantate.