Modelul Social-Democrat de Securitate Socială practicat de către Danemarca și Suedia

Capitolul 1. Statutul bunăstării (Walfare state)

Atât apariția, cât și consolidarea statelor europene, întâlnite si sub denumirea de statutul bunăstării, reprezintă un esențial element în ceea ce privește transformarea Europei, acest proces întemeindu-se odată cu Revoluția Industrială și cea Franceză. În sens restrâns ”schițarea” instituțională a statului bunăstării a început abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând astfel perioada dintre constituirea statelor naționale - statul german și cel italian- și Primul Război Mondial.

Sculptarea istorică a statului bunăstării are la bază trei mari repere fundamentale: formarea statului modern centralizat, industrializarea și democrația politică a Europei.

Putem afirma faptul că prin cele trei procese ce definesc proveniența statului bunăstării, acesta reprezintă un rezultat al capitalismului modern vest-european. După spusele specialistului german în politica socială a anilor ᾿70 - ᾿80, „esența welfare state este contituită ca având un caracter liberal, contrar așteptărilor”, acest lucru datorându-se legăturii strânse a sistemului prosperităților naționale cu economia de piață capitaistă și democrația politică de masă, principii ce au fost promovate de liberalism în secolul a XIX-lea.

Modernizarea Europei din punct de vedere politic, economic și socio-cultural, a decurs în același timp cu procesul de instituționalizare a statului bunăstării. Obligațiile și drepturile ce au rezultat din sistemul instuțiilor feudale, comunitare, familiale și religioase ale fostei Europe au trecut acum sub jurisdicția statului. În cea de a doua jumătate a secolului trecut acesta acesta a reușit să obțină o serie de funcții fragmentate în relațiile cu cetățenii săi.

Din punct de vedere al filosofiei politice a secolului al XIX-lea era bine cunoscută părerea teoreticienilor - conservatori și marxiști - în ceea ce privește nepotrivirea de principii dintre capitalism și democrație, ca o formă incompatibilă de organizare socială. Un exemplu clar îi avem pe Mill și Toqueville ce atrag atenția la faptul că democrația politică de masă nu va conduce decât la o societate în care legiferarea se va face de majoritatea populației neegucată și lipsită de proprietate. Marx este de părere că introducerea Constituției democratice franceze de la 1848 a reușit să transmite, formal, puterea politică în mâna fostei clase subordonate.

Cu toate acestea, atât capitalismul, cât și democrația au continuat să existe, explicația ar fi aceea că apariția și consolidarea statului bunăstării a realizat o înțelegere între cele două.

Instituțiile și politicile statului bunăstării s-au consolidat în mod prioritare în țările cu un grad mai ridicat al dezvoltării economico-socială, acolo unde capitalismul a reușit să atingă cele mai înalte nivele și bineînțeles după spusele lui Marx, proletariatul ar trebui să preia, pe cale revoluționară, puterea din mâna burgheziei.

Statul bunăstării întâlnește patru mari etape în instituționalizarea sistemului de securitate socială: Faza experimentală (1870-1920), Faza consolidării (1920-1945), Faza expansiunii (1945-1975), Criza și reforma sistemului social (1975-prezent).

Cancelarul Otto von Bismarck a lansat în anul 1883 în Germania pentru prima dată un program social menționat chiar și în literatura de specialitate bazat pe asigurările de boală și accident. Acest program avea un caracter restrictiv în ceea ce privește accesul la beneficii, acoperirea este limitată, dar cu toate acestea constituie totuși primul pas spre instituționalizare a unui sistem de răsplată pentru muncitorii industriali, din acest motiv, programul inițiat și pus în practică de către Bismarck are valoare simbolică.

Prin acest prograb, Bismarck încearcă să demonstreze faptul că instituirea politicilor guvernamentale cu rol protector au provenit în fapt din zona dreptei politice și că, din punct de vedere istoric, aceasta are dreptul să își revendice paternitatea asupra welfare state. În Germania, dar și în alte țări vest-europene industrializate de curând și care se aflau în plin proces de creștere economică, statul dorea să reducă până la minim gradul de amenințare venit din partea proletarilor de stânga și că are capacitate deplină de a asocia „dezvoltarea economică autoritară” cu protecția socială.

Democratizarea politică și extinderea dreptului de vot au determinat puterea politico-economică de la sfârșitul secolului al XIX-lea să adopte măsuri în avantajul muncitorilor. Competiția electorală ce a instituit-o democratizarea Europei occidentale a reprezentat un catalizator ce a accelerat reacțiile industriașilor și a instituțiilor statului-națiune în a pune în utilizare programe sociale cu scopul de a asigura bunăstarea colectivă.