Monedă și Creditul. Creația Monetară a Băncilor

Domeniu: Finanțe

Conține 1 fișier: doc

Pagini : 143 în total

Cuvinte : 82809

Mărime: 280.17KB (arhivat)

Publicat de: Andrei S.

Puncte necesare: 13

Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Andrei Pruteanu

Sustinuta in sibiu

Descarcă acum

Cuprins Extras Bibliografie Preview

Cuprins

Capitolul 1 CONŢINUTUL SI FUNCŢIILE MONEDEI 5
1.1 Concept 5
1.2 Definiţia instituţională a monedei 6
1.2.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale 6
1.2.2 Trocul şi economia monetară 6
1.3 Funcţiile monedei 9
1.3.1 Moneda, instrument unic de schimb 9
1.3.2 Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate 10
1.3.3 Moneda ca mijloc de transfer al valorilor 10
1.3.4 Moneda, bază a creditului 10
1.4 Semnele monetare 10
1.5 Puterea de cumpărare a banilor 11
Capitolul 2 MASA MONETARĂ 13
2.1 Criterii formale şi instituţionale de delimitare între diverse categorii de monedă 13
2.1.1 Instrumentele de plată aflate la dispoziţia sectorului nebancar 13
2.1.1.1 Moneda fiduciară 14
2.1.1.2 Moneda scripturală (de bancă) 15
2.1.2 Activele cvasimonetare aflate la dispoziţia sectorului nebancar 16
2.1.3 Depozitele şi plasamentele în valută 16
2.1.4 Moneda “de facto” 17
2.1.5 Moneda aflată la dispoziţia sectorului bancar: “moneda primară” (moneda centrală”,”baza monetară”) 18
2.2 Agregatele monetare M1, M2, M3 şi M4 20
2.2.1 Masa monetară în sens restrâns (instrumentele de plată) – M1. Viteza de circulaţie a monedei 20
2.2.2 Masa monetară în sens larg (depozitele la termen şi alte plasamente lichide) – M2, M3, şi M4 21
2.2.3 Nomenclatura agregatelor monetare în România 22
Capitolul 3 POLITICI MONETARE 23
3.1 Obiectivele politicii monetare 23
3.2 Acţiunea asupra ratei dobânzii 26
3.2.1 Principalele tipuri de rate ale dobânzii 26
3.2.2 Rata dobânzii ca variabilă operaţională şi intermediară 27
3.3 Controlul agregatelor monetare 30
3.3.1 Alegerea agregatelor supuse controlului 30
3.3.2 Modalitati de control al agregatelor monefare 31
3.3.3 Stabilirea vitezei de circulaţie a monedei 33
3.4 Instrumentele politicii monetare 34
3.4.1 Politica taxei de rescont 34
3.4.1.1 Tehnica rescontului 35
3.4.1.2 Taxa de rescont şi politică taxei de rescont 35
3.4.2 Politică de open market 36
3.4.2.1 Suportul operaţiunilor de open market 37
3.4.2.2 Acţiunea politicii de open market 37
3.4.3 Politică rezervelor obligatorii 38
3.4.3.1 Efectele generale ale politicii rezervelor obligatorii 39
3.4.3.2 Impactul politicii rezervelor obligatorii şi gradul de independenţă al sistemului bancar 39
3.4.4 Intervenţionismul direct 40
3.4.4.1 Selectivitatea (dirijarea) creditelor 40
3.4.4.2 Controlul (plafonarea) creditelor 41
3.4.5 Contractele selective 42
3.4.6 Convingerea morală 42
3.4.7 Publicitate şi consiliere 42
3.5 Politica monetare în Romania şi în lume 42
Capitolul 4 CREAŢIA MONETARĂ ŞI OFERTA DE MONEDĂ 44
4.1 Contraposturile monedei 44
4.1.1 Contraposturile monedei scripturale 44
4.1.1.1 Crearea monedei scripturale 44
4.1.1.2 Geneza monedei scripturale 44
4.1.1.3 Natura contraposturilor de monedă scripturală 45
4.1.2 Contraposturile monedei primare 46
4.1.2.1 Crearea monedei primare 46
4.1.2.2 Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară 46
4.1.2.3 Semnificaţia activelor băncii centrale 47
4.1.3 contraposturile "masei monetare în sens restrâns" M1 şi ale "masei monetare în sens larg" – M2 48
4.1.4 Contraposturile agregatelor M3 şi M4. Finanţarea monetară şi finanţarea nemonetară 49
4.1.4.1 Creaţia activelor lichide 49
4.1.4.2 Natura contraposturilor agregatelor M3 şi M4 50
4.2 Creaţia monetară a băncilor comerciale 51
4.2.1 Acordarea şi utilizarea creditelor 52
4.2.2 Rolul pieţei interbancare 52
4.2.3 Nevoia de lichidităţi a sistemului bancar comercial 52
4.3 Creaţia monetară a băncii centrale 52
4.3.1 Crearea de "monedă primară neîmprumutată" (non borrowed reserves) 53
4.3.2 Crearea de "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves) 54
4.3.3 Semnificaţia distincţiei între "moneda primară împrumutată" şi "moneda primară neîmprumutată" 54
4.4 Oferta de monedă 55
4.4.1 Multiplicatorul depozitelor şi al creditelor 56

Extras din proiect

1.1 Concept

Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de mărfuri.

Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.

La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor, şi anume de utilizare sau de consum.

După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint.

Într-o primă definiţie extensivă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Moneda apare deci ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

1.2 Definiţia instituţională a monedei

Într-o economie complexă şi în care deciziile se adoptă descentralizat de către participanţii la viaţa economică (economie de piaţă), moneda este singurul instrument de schimb, cu ajutorul căruia se tranzacţionează toate celelalte bunuri.

Într-o economie de autoconsum sau chiar într-o economie domenială sau comunitară, în care nevoile sunt satisfăcute direct prin munca unui grup de oameni aflaţi sub controlul unei autorităţi centrale, utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate apare exclusiv într-o economie de schimb. Totuşi, o economie de schimb poate funcţiona şi fără monedă, căci între agenţii economici se pot stabili relaţii de schimb în natură (troc), prin care bunurile se schimbă în mod direct unul pe altul, fără utilizarea monedei. Se poate însă demonstra că această formă de schimb (trocul) este neraţională şi că recursul la monedă constituie momentul esenţial al aşezării funcţionării economiei de schimb pe baze raţionale.

1.2.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale

Economia de schimb poate fi descrisă simplificat luând ca exemplu cazul unei populaţii care trăieşte într-o insulă izolată, relativ întinsă şi cu relief variat. Să mai presupunem că activitatea economică a indivizilor care compun populaţia respectivă este descentralizată (economia este o “economie de piaţă) şi că nevoile lor sunt diferenţiate. Ca urmare, indivizii doresc să schimbe între ei bunurile pe care le au, însă se confruntă cu dificultăţi atunci când încearcă să intre unii cu alţii în relaţii care să le permită procurarea bunurilor de care au nevoie. Această situaţie este caracteristică oricărei economii de schimb: diversificarea nevoilor şi a procedeelor de producţie, de unde necesitatea, dar şi dificultatea schimbului. Ea determină în mod obiectiv organizarea spontană, treptată, a efectuării tranzacţiilor.

Astfel, indivizii care locuiesc într-o anumită parte a insulei trebuie să efectueze, la intervale regulate, deplasări în cealaltă parte a teritoriului, pentru a obţine bunurile de care au nevoie în schimbul propriilor produse. Însă asemenea deplasări presupun eforturi, timp şi cheltuieli, care aici îmbracă forma consumării unei părţi din bunurile proprii. Cu alte cuvinte, schimbul implică anumite costuri, care sunt costuri ale schimbului ca atare, nu ale producţiei bunurilor respective.

Costurile generate de schimbul de mărfuri se pot grupa în două mari categorii:

-Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor, care cuprind costurile implicate de transportul mărfurilor, precum şi timpul şi eforturile necesare pentru a realiza dubla coincidenţă între dorinţele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor: fiecare participant la schimb trebuie să posede exact bunul de care are nevoie partenerul său şi să dorească exact bunul de care dispune acesta din urmă;

-Costurile aşteptării, care cuprind, pe de o parte, costurile obiective, generate de stocarea şi deteriorarea mărfurilor în timpul păstrării şi al transportului, iar pe de altă parte, costurile subiective, suportate de indivizi prin faptul că trebuie să-şi amâne satisfacerea dorinţelor.

Agenţii economici din comunitatea umană luată spre exemplificare trebuie, deci, să ia o decizie economică, şi anume să stabilească intervalul de timp între două expediţii, astfel încât costurile obiective şi subiective implicate de schimbul de mărfuri să fie minime.

-Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor sunt legate de expediţia în sine, iar ca urmare nu depind de cantitatea de bunuri tranzacţionate. Mărimea pe unitatea de timp a acestor costuri este cu atât mai redusă, cu cât intervalul de timp care se scurge între două expediţii este mai mare, iar cantitatea de bunuri tranzacţionate este mai ridicată. Costurile respective sunt, deci, descrescătoare în raport de durata perioadei de timp între două expediţii.

-Costurile aşteptării cresc în raport cu mărimea intervalului de timp între două expediţii.

1.2.2 Trocul şi economia monetară

Agenţii economic care intră în relaţii de schimb pot alege între diverse forme de organizare a schimbului; forma cea mai simplă este schimbul în natură (trocul sau trampa), iar cea mai dezvoltată este economia monetară.

Într-o economie de troc pur, agenţii suportă costuri comerciale ridicate, deoarece trebuie nu numai să asigure amintita dublă coincidenţă între dorinţele şi posibilităţile lor de schimb, ci şi să stabilească, în cadrul fiecărei tranzacţii în parte, raportul de schimb adecvat. De asemenea, schimbul unui bun pe altul comportă un risc important, şi anume cel de a achiziţiona un obiect a cărui valoare se modifică la fiecare nouă tranzacţie. Agenţii economici vor ezita, deci, să facă schimburile pe care le doresc, până ce vor fi siguri că raporturile de schimb sunt suficient de stabile pentru a putea fi considerate corecte.

Într-o economie de piaţă primitivă, în care schimburile se efectuează cu ocazia târgurilor, iarmaroacelor etc., situaţia agenţilor economic se ameliorează mult. În acest caz, vânzătorii şi cumpărătorii se adună într-un loc anume şi la dată precisă, cunoscute cu anticipaţie, ceea ce permite concentrarea actelor de cerere şi ofertă individuale şi, deci, creşterea probabilităţii ca acestea să se întâlnească. Ca urmare, atât realizarea dublei coincidenţe amintite, cât şi stabilirea unor raporturi de schimb adecvate devin mai uşoare. Schimburile sunt şi mai mult facilitate în cazul în care pentru fiecare cuplu de bunuri se organizează un sector anumit, iar fiecare din sectoarele respective devine, la rândul său, etalon. Astfel, într-o economie în care există n bunuri, vor exista 1/2n(n-1) sectoare de acest tip şi, deci, tot atâtea preţuri “reale” sau “relative”, exprimate sub forma altor bunuri.

O îmbunătăţire considerabilă se obţine, însă, numai prin alegerea unui bun care prezintă calităţi intrinseci atât de evidente, încât orice agent îl acceptă în schimbul propriilor bunuri. Această monedă – marfă devine, pe de o parte, instrument curent de schimb, iar pe de altă parte, etalon de natură să permită simplificarea sistemului de preţuri. Într-adevăr, în cazul a n bunuri, dintre care unul serveşte drept etalon pentru exprimarea valorii celorlalte bunuri, vor exista doar (n-1) preţuri. Este, însă, evident că nu va putea fi utilizat ca monedă decât un bun a cărui valoare este suficient de stabilă pentru ca agenţii economici să îl accepte în permanenţă ca intermediar de schimb. Moneda – marfă trebuie, deci, să fie aptă să-şi conserve puterea de cumpărare între două acte de schimb. Această etapă marchează trecerea la economia modernă.

În final, bunul ales ca monedă nu va mai fi dorit în primul rând pentru utilitatea sa proprie, ci pentru utilitatea reprezentată de funcţiile sale pentru cei care îl folosesc. Este, deci, deplin posibil ca, la un moment dat, utilizatorii să aleagă drept instrument de schimb un bun fără valoare intrinsecă; acesta este stadiul monedei fiduciare.