Moneda unică europeană și rolul ei în cadrul sistemului monetar internațional

1.1.Şarpele monetar

Bazele construcţiei monetare europene au fost puse la summit-ul de la Haye din decembrie 1969, în cursul căruia Consiliul European adoptă o directivă de relansare a reconstrucţiei comunitare. Acordul de la Washington, din decembrie 1971, care a mărit marja de variaţie admisă în cadrul Sistemului Monetar Internaţional de la ± 1% la ± 2,25%, a grăbit crearea unui mecanism specific al ţărilor europene. Marjele de fluctuaţii ale ţărilor europene în raport cu dolarul fiind lărgite la ± 2,25%, însemna implicit că doua ţări europene pot avea o marjă maximă de 9% (de ± 4,5 % între ele). Astfel s-a stabilit un sistem de schimb bazat pe limitarea mai strânsă a mijloacelor de fluctuaţie, care trebuia să ducă la stabilizarea cursurilor de schimb şi protejarea împotriva variaţiilor dolarului american.

În aprilie 1972, cele şase ţări ale Europei comunitare (Franţa, Germania, Belgia, Olanda Italia şi Luxemburg) semnează acordul de la Basel prin care convin că ecartul dintre doua monede europene participante(calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să fie redus la 2, 25%, ceea ce înseamnă o fluctuaţie de ± 1, 125%.

În acest fel este apare şarpele monetar, constituit din evoluţia fiecărui cuplu de monede europene, ale căror cursuri de schimb nu pot să se îndepărteze unul de altul mai mult de 2, 25% cu totul (lăţimea şarpelui este de două ori mai mică decât cea a tunelului, care are ca punct de referinţă dolarul american).

Să presupunem că definiţia oficială a francului francez corespunde egalităţii 1 $ = 5,5 FRF, în timp ce definiţia mărcii corespunde egalităţii 1 $= 2 DEM. Se poate deduce astfel că:

1 DEM= 5,5/ 2=2,7 FRF.

Practicarea marjelor de fluctuaţie de ± 2,25%are ca efet situarea francului la nivelului său cel mai scăzut; atunci dolarul valorează 5,5 + (5,5* 0,0225) = 5, 623 FRF. De asemenea, francul înregistrează cel mai bun nivel al său, atunci când dolarul valorează:

5,5 – (5,5* 0,0225) = 5,357 FRF.

Marca era cel mai bun curs a său, atunci când dolarul valorează: 2 - (2* 0,0225) = 1,955 DEM

şi cel mai scăzut nivel atunci când dolarul reprezintă: 2 + (2* 0,0225) = 2,04 DEM.

Dacă se determină cursul DEM faţă de FRF, se constată că 1 DEM = 5, 623/ 1,95 = 2.876 FRF.

Comparativ cu situaţia precedentă, cursul DEM exprimat în funcţie de FRF s-a modificat cu : (2,876 – 2,75)/ 2,75* 100 = 4,58%.

Dacă FRF se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul reprezintă 5,5 – (5,5* 0,0225) = 5,367 FRF.

În acelaşi timp, dacă marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii rezultă că dolarul valorează: 2 + (2* 0, 0225) = 2, 044 DEM. În acest caz 1 DEM reprezintă 5,367 FRF/ 2,045 = 2,62 FRF.

Trecând de la 2,76 FRF la 2,62 FRF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a înregistrat o diminuare cu 8,9%. În cazul invers, cel în care se trece de la 2,62 FRF, la 2,867 FRF, cursul DEM faţă de FRF cunoaşte o creştere de 9,7 procente.

Amploarea acestor fluctuaţii poate fi reprezentată grafic, prin analiza situaţiilor observate, ceea ce permite explicarea voinţei ţărilor europene de a restrânge marjele de fluctuare.

La o luna după acest acord, alte trei ţări au aderat la acest sistem (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda), iar ceva mai târziu Norvegia. Dorinţa statelor europene a fost la acea vreme de a se implica mai activ în determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internaţionale. Trebuie precizat faptul ă şarpele monetar s-a dezvoltat, evoluând dinspre o rigiditate excesivă a cursurilor de schimb, la începuturile sale, spre o manieră mai flexibilă, spre finalul funcţionării sale.

În scurta sa evoluţie, şarpele monetar, s-a confruntat cu fluctuaţii bruşte, fapt e a determinat părăsirea sistemului de către unele ţări care au aderat la acesta. În acest context a fost înfiinţat şi Fondul European de Cooperare care avea următoarele funcţii: monitorizarea sistemului comunitar al cursurilor de schimb, asigurarea naturii multilaterale a intervenţiilor nete ale băncilor centrale asupra monedelor europene.

În ultimii ani de funcţionare a şarpelui, cererile unilaterale de realiniere a parităţilor pivot nu au fost semnificative, generând măsuri moderate de folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economică. Eşecul şarpelui monetar poate fi explicat prin absenţa coordonării economice şi prin rezultate divergente în materie de inflaţie şi şomaj. Cu alte cuvinte, ţările au răspuns şocurilor prin politici economice independente.