Monografie Primăria Botoșani

1.1. Scurt istoric

Municipiul Botoşani este reşedinţa administrativă a judeţului Botoşani şi cel mai important centru economic al acestuia. Botoşaniul este unul din puţinele oraşe ale ţării care a apărut ca târg, cunoscând o evoluţie extrem de rapidă şi devenind unul din cele mai importante ale Moldovei, cu viaţă culturală extrem de bogată, dând de-a lungul timpului mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii care şi-au înscris numele în patrimoniul românesc şi universal.

Oraşul Botoşani este situat în nord–estul României, în zona de contact dintre regiunea dealurilor înalte de pe stânga văii Siretului, în vest, şi cea a dealurilor joase a Câmpiei Moldovei ce se întinde către est. Dealurile din partea de vest a oraşului fac parte din Podişul Sucevei – sectorul şeii Bucecea-Vorona cu altitudini maxime de 250 metri ( Dealul Suliţa), şi cu altitudini minime - 150 metri - în partea de sud-vest şi nord-est. Intre relieful înalt din vest, cu caracter de coastă şi cel de câmpie colinară din est, exista un culoar depresionar (uluc) în care este aşezat municipiul Botoşani.

Teritoriul oraşului propriu-zis are o suprafaţa de 4132 ha, şi un caracter uşor alungit pe direcţia nord-sud. Altitudinea medie a oraşului este de 163 metri, nedepăşind decât excepţional 200 metri, în partea vestică. Caracteristic acestei regiuni este relieful de dealuri joase sau câmpii deluroase, dezvoltate pe depozite monoclinale (uşor înclinate spre sud-est), cu pante slabe, cu văi foarte largi, cu interfluvii ca nişte platouri şi cu energie de relief redusă, în medie 30-40 metri.

În anul 1762 abatele Boscowicz menţionează pentru oraşul Botoşani 400 de case, ceea ce ar fi însemnat o populaţie de cel mult 4000 locuitori. În anul 1768, abătându-se pe la Botoşani, baronul de Tott, agent diplomatic al Franţei pe lângă hanul tătarilor, descrie localitatea ca pe „unul din oraşele cele mai însemnate ale Moldovei”, apreciat pe atunci la 7000-8000 de locuitori.

Prima statistică modernă efectuată după unirea principatelor (la 1859 în Moldova şi 1861 în Muntenia), arată că Botoşanii ocupau locul al treilea între oraşele României, depăşit fiind doar de Bucureşti (121 000 locuitori) şi Iaşi (65 745 locuitori), Botoşanii având atunci 27 147 locuitori. Această situaţie pare să se fi menţinut până la 1870, când oraşul Botoşani ajunsese la 39 941 locuitori, fiind întrecut doar de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. Populaţia Botoşanilor era în 2005 de 119.132 locuitori.

Numele actual al municipiului este menţionat pentru prima oară în “Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche si este pus în legătură cu evenimentele din 1439, când “au venit tătarii şi au prădat şi arsu târgul Botoşanii”. Îşi trage numele, potrivit unor cercetări, de la un boier pe nume Botaş, care a trăit pe aceste meleaguri. De altfel, cea mai veche pecete cunoscută până acum, a Botoşaniului, care avea drept marcă un păun cu coada rasfirată, poartă inscripţia “Pecetea târgului Botaş”.

Descoperirile arheologice de pe teritoriul judeţului Botoşani, la Drăguşeni, Mitoc, Rădăuţi-Prut, Ştefăneşti, Vorniceni, confirmă faptul că în această zonă au fost prezente aşezări omeneşti încă din paleolitic. Specifice culturii Cucuteni sunt vasele de ceramică şi pământ ars, pictate în 2 sau 3 culori, de un înalt nivel artistic. Dezvoltându-se atât de timpuriu "Botoşanii nu au fost cetate ci târg deschis, fără ziduri" situat la o răspântie de drumuri, ceea ce a dus la un comerţ înfloritor. Se pare că, începând cu secolul XV, dezvoltarea pe care o cunoaşte comerţul aduce oraşului venituri însemnate, iar prima pecete a oraşului a fost un păun cu coada răsfirată ce simboliza podoabele doamnei Moldovei, cumpărate cu bani din venitul târgului.

Marii voievozi ai Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, înscriu numeroase prezenţe la Botoşani, în judeţ păstrându-se şi azi ctitoriile domneşti: Biserica Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) şi Sf. Nicolae Popauti (1496) ale lui Ştefan cel Mare, azi monumente istorice. Tot monumente istorice sunt ctitoriile Doamnei Elena, soţia voievodului Petru Rareş: Bisericile Sf. Gheorghe (1551) si Uspenia (1552).

Începând cu a doua jumătate a secolui XVI Botoşaniul este condus de un „guvernator”, numit de soţia domnului, care colectează taxele şi impozitele, asigura menţinerea ordinii publice, pe lângă acesta mai funcţiona şi un consiliu. Acest sistem a încetat în anul 1820. Botoşaniul e un oraş care păstrează o structură subterană de târg, cu pivniţe boltite suprapuse. Ele au adăpostit timp de sute de ani mărfurile târgului, constituind şi locul de refugiu al populaţiei în timpul repetatelor invazii. O valoare arhitecturală de necontestat o constituie lăcaşuri de cult vechi de jumătate de mileniu, precum şi zona de târg a oraşului, renumită pentru valoarea arhitecturală a centrului istoric.

Apariţia Regulamentului Organic din 1832 a schimbat fundamental administraţia comunală a oraşului, conducerea intereselor fiind încredinţată unei noi instituţii: Eforia. Ea era alcătuită din trei membri, aleşi la începutul lui noiembrie, în fiecare an. Preşedintele era numit de Guvern, iar unul din cei trei membri avea funcţia de casier. Astfel, întâlnim în primul buget al Eforiei, adoptat în 1832, la capitolul cheltuieli, „chiria casei muniţipalităţii”.

Moştenitoare a Eforiei a devenit Primăria prin legea din 2/14 aprilie 1864, când sub domnia lui Cuza a apărut o nouă organizare administrativă a comunelor urbane şi rurale, precum şi a consiliilor judeţene. În 1851, Eforia a reuşit să-şi cumpere un local propriu pentru cancelarie. De aici începe istoria actualei clădiri a Primăriei oraşului.