Necesitatea și Rolul Gestunii Riscurilor Financiare

INTRODUCERE

În prezent, ţara noastră e pe cale spre economia de piaţă. Orientarea economiei spre o direcţie de dezvoltare nouă, calea economiei de piaţă, în esenţă este un experiment unic în istorie, având ca scop să dea vieţii economice a societăţii o dezvoltare reală în concordanţă cu experienţa ţărilor care au o dezvoltare economică industrială.

Această trecere la economia de piaţă prezintă pentru multe întreprinderi intrarea în zona riscului sporit şi de neclaritate. Întreprinderile simt o influenţă puternică a factorilor negativi, paralel cu instabilitatea situaţiei economice în ţară.

Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare. Riscul financiar este un risc suplimentar şi depinde de maniera în care este finanţată întreprinderea. O întreprindere finanţată exclusiv din capital propriu nu suportă risc financiar. Riscul financiar apare cînd întreprinderea se finanţează prin credite bancare sau împrumuturi obligatare. El multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare fixate. Riscul economic sau riscul de exploatare este legat de realizarea volumului activităţii specifice, de realizarea beneficiului sperat sau de realizarea unor fluxuri de lichidităţi viitoare.

Situaţia financiară a agenţilor economici, privită prin prisma amplorii, variabilităţii şi sensului fluxurilor băneşti şi a masei beneficiarului, se află, în mod normal, sub influenţa a numeroşi factori. Cei mai importanţi dintre ei sunt fluctuaţiile pieţei, care determină variabilitatea vânzărilor şi a plăţilor pentru achiziţionarea factorilor necesari, incidentele de muncă şi de producţie. Drept urmare, întreprinderile se confruntă în permanenţă cu un risc economic, deoarece nu au un control mulţumitor asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori firmele folosesc capital de împrumut sau din vânzarea acţiunilor preferenţiale. Măsura în care se recurge la aceste două surse de finanţare se exprimă prin conceptul de levier financiar.

Demn de reţinut este faptul că riscul capitalului, utilizat de întreprinderi în finanţarea diferitelor proiecte de investiţii, nu se concentrează exclusiv asupra celor care-l oferă. Dacă se foloseşte numai capital provenit de la posesorii de acţiuni comune, tot riscul afacerii se concentrează asupra acestora. Însă, şi în cazul în care se recurge la capital de împrumut, riscul se acumulează tot asupra acţionarilor obişnuiţi, doar că el se amplifică.

Când rentabilitatea economică, calculată ca un raport între beneficiul brut şi activul total, este mai mare decât costul creditului angajat, întreprinderea poate să-şi mărească gradul de îndatorare, pentru că aşa îi sporeşte şi rentabilitatea financiară (beneficiul net/resurse proprii). Doar că, procedând astfel, o dată cu modificarea structurii financiare a firmei şi a indicatorilor de rezultate, se amplifică riscul financiar, deoarece este posibil să depăşească beneficiile de exploatare, în unele perioade. Dacă se configurează această alternativă şi firma ajunge în situaţia de a nu putea plăti dobânzile datorate, din cauza unui beneficiu prea scăzut, apare posibilitatea de insolvabilitate.

Asupra momentului în care se atinge din acest punct critic nu se pot face previziuni mulţumitoare, deoarece, pentru un calcul riguros, se cer valori de probabilitate, valide pentru mărimi viitoare ale beneficiarului, ale dobânzii etc. care adesea sunt imposibil de obţinut. Numai pentru un orizont de timp scurt se poate determina cu precizie coordonatele unei situaţii de echilibru între încasări şi plăţi. Pe termen lung, beneficiile sunt incerte, deoarece capacitatea firmelor de a obţine o rată a rentabilităţii peste costul capitalului este determinată de forţe adesea incontrolabile lor, cum ar fi: puterea de negociere a furnizorilor şi cumpărătorilor, ameninţarea produselor substituibile, intrarea pe piaţă a noi concurenţi, rivalitatea dintre competitori.

Presiunea acestor factori nu este mereu aceeaşi în toate ramurile şi în toate întreprinderile, astfel încât randamentele financiare individuale sunt diferite. Aşa că, petru a preveni riscul financiar, firmele trebuie să-şi calculeze şi să-şi asigure din toate activităţile desfăşurate un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere şi nu ca un reper valoric predominat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează firma în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranţă că va fi vorba de o rentabilitate punctuală şi nu de un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate mulţumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere, chiar dacă se determină cu precizie, are o dimensiune atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional.

Abordarea tematicii riscului financiar o găsim în majoritatea studiilor, operelor, cărţilor de finanţe şi gestiune financiară. Riscul financiar însoţeşte orice activitate economică, deci gestionarea corectă a capitalului propriu sau împrumutat duce la diminuarea/creşterea rezultatelor financiare, în urma influenţei riscului financiar.