Orientări moderne și tendințe în finanțarea educației

1. Sisteme de finanţare a educaţiei

Educaţia este una dintre temele de maximă importanţă pe plan european şi mondial. Din această cauză, cu periodicitate, se evaluează starea educaţiei prin teste internaţionale. Testul european cu cea mai mare relevanţă în cadrul ţărilor UE este Testul PISA, în urma căruia au fost măsuraţi un număr de parametri de funcţionare a educaţiei în diverse ţări.

România se situează în clasamente în zona inferioară la aproape toţi parametrii măsurabili, zona superioară fiind atinsă în general la parametrii negativi, cu unele excepţii (ex. citirea la vârste timpurii).

Conform ultimului Raport al Comisiei Europene, jumătate dintre copiii români cu vârstă de 15 ani au dificultăţi de citire şi înţelegere. Potrivit aceluiaşi document, din anul 2000 până în 2006, procentul românilor care nu înţeleg ceea ce citesc (analfabetism funcţional) a crescut de la 41,3% la 53,5 %. Procentul ne plasează pe ultimul loc din ţările europene la ştiinţa de carte.

Principala cauză a eşecului evoluţiei din domeniu poate fi considerată subfinanţarea cronică a educaţiei din perioada 1990-2004. Este adevărat că în perioada 2005-2008 s-au alocat procente mai mari din PIB educaţiei, iar salariile cadrelor didactice s-au majorat semnificativ. S-au investit sume importante în dotarea cu echipamente informatice şi mijloace de învăţământ, în reabilitarea unui număr de şcoli şi demararea programelor naţionale pentru campusuri şcolare. Problemele educaţiei nu stau doar în infrastructură, ci mai ales în modernizare curriculară, perfecţionarea resursei umane, salarizare diferenţiată, management performant, etc.

Finanţarea învăţământului se realizează în raport cu structura sistemului naţional de învăţământ care cuprinde: învăţământul preşcolar, învăţământul primar, învăţământul secundar (învăţământul gimnazial, secundar inferior; învăţământul liceal, secundar, superior şi învăţământul profesional), învăţământul postliceal, învăţământul superior, educaţia permanentă şi alte acţiuni de învăţământ. În România fondurile bugetare sunt îndreptate cu precădere către învăţământul primar şi secundar datorită numărului elevilor din aceste grade de învăţământ, învăţământul obligatoriu fiind de 10 clase. Finanţarea învăţământului se realizează din următoarele surse: bugetul statului (central sau local), surse ale populaţiei, ale întreprinderilor destinate acţiunilor de învăţământ şi educaţie (transport, rechizite, uniforme), donaţii, sponsorizări, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ (activ de cercetare, închirieri, taxe de şcolarizare etc.) şi alte resurse externe (ajutoare nerambursabile, credite externe acordate de instituţiile financiare externe). Învăţământul se finanţează pe 3 categorii principale de instituţii: învăţământ primar şi gimnazial, învăţământ liceal/ secundar şi învăţământ superior. În Uniunea Europeană există şi o a patra categorie de instituţii şi anume învăţământul preşcolar de cel puţin 1 an.

1.1 Bugetul statutului (central sau local)

Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului, cu precădere a celui preuniversitar.

Finanţarea învăţământului din bugetul statului diferă în funcţie de structura sistemului bugetar. În unele ţări finanţarea învăţământului preuniversitar revine bugetelor statelor sau bugetelor locale care folosesc resurse fiscale proprii, dar pot primi şi subvenţii de la bugetul central sau guvernamental. Acesta este cazul Austriei, Mării Britanii, Suediei şi Norvegiei. În Germania landurile finanţează 74% din totalul cheltuielilor publice pentru învăţământ. Din totalul cheltuielilor pentru învăţământul superior, landurile Germaniei finanţează 88,7%, în timp ce, în celelalte ţări ale lumii finanţarea acestuia se face din bugetele centrale. Landul reprezintă o provincie autonomă în organizarea administrativă a Germaniei. În România, acesta participă cu aproape 75% din cheltuielile totale.

În ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice (care în cea mai mare parte sunt finanţate de stat) şi particulare/ private (care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat). Învăţământul privat este supus controlului statului şi se conformează reglementărilor oficiale privind numărul şi pregătirea cadrelor didactice, organizarea învăţământului, datele şi structura examenelor. În învăţământul superior există, în general, un număr redus de instituţii private (de exemplu, în Austria nu există instituţii private de învăţământ superior, în Suedia funcţionează doar una cu profil economic, în Franţa există doar Universitatea Catolică, iar în Olanda trei). Pe de altă parte, în S.U.A. aprox. 80% dintre instituţiile de învăţământ sunt private şi funcţionează pe regimul taxelor de şcolarizare: între 5000 şi 7000 U.S.D./an pentru învăţământul liceal şi între 20.000 şi 32.000 U.S.D./an pentru învăţământul superior.

Unităţile de învăţământ private au ca principală sursă de finanţare taxele şcolare datorate de elevi/studenţi, dar pot primi şi donaţii, sponsorizări. Dacă aceste venituri sunt suficiente unei funcţionări adecvate a instituţiei, universitatea funcţionează independent, iar în caz contrar, în completarea acestor venituri, instituţia primeşte alocaţii de la buget şi astfel se consideră o unitate subvenţionată.