Pactul de stabilire și creștere - instrument de coordonare a politicilor bugetare naționale ale țărilor membre ale zonei Euro

Cap.1 Caracteristici ale Pactului de Stabilitate şi Creştere

1.1 Cauze ale apariţiei Pactului de stabilitate şi Creştere

Bazându-se pe propria lor situaţie economică din perioada interbelică reprezentanţii Germaniei în cadrul Uniunii economice şi monetare au fost mereu preocupaţi de indisciplina fiscală – cauza principală a apariţiei şi dezvoltării inflaţiei şi a deficitelor bugetare. Astfel, aceştia îşi doreau realizarea unei proceduri clare şi automate în situaţia în care unul dintre statele membre ale uniunii se confrunta cu probleme economice grave şi promovau aplicarea în mod complet a prevederilor Tratatului de la Maastricht, care conţinea şi o serie de sancţiuni în cazul unor deficite excesive.

Propunerile Germaniei nu au fost întâmpinate cu entuziasm de celelalte ţări participante la Uniunea economică şi monetară, în special de Franţa. Totuşi, dată fiind teama ca odată acceptate în carul uniunii statele vor încălca criteriile îndeplinite pentru aderare (deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul intern brut şi o datorie publică , mai mică de 60% din Produsul intern brut) . În cadrul art. 104 al Tratatului de la Maastricht se reglementa faptul că „statele membre vor evita deficitele bugetare excesive” în conformitate cu „o procedură a deficitului excesiv” . Tratatul însă nu preciza în mod exact ce presupune aplicarea în practică a acestei proceduri. Din această cauză s-a hotărât încheierea Pactului de stabilitate şi creştere.

Cel de-al treilea stadiu al Uniunii Economice şi Monetare a început la 1 ianuarie 1999. Această dată marchează începutul unor schimbări importante pentru statele membre, chiar şi pentru acelea care nu fac parte încă din zona euro. În sfera economică, cel mai important lucru este coordonarea politicilor naţionale (prin programele naţionale de convergenţă, liniile directoare pentru domeniul economic, supravegherea multilaterală şi procedura pentru deficite excesive). Toate statele vor trebui să respecte Pactul de Stabilitate şi Creştere, să împiedice finanţarea direcăa a deficitului bugetar de către Banca Centrală, să interzică accesul privilegiat al autorităţilor publice la instituţiile financiare şi să asigure libera circulaţie a capitalului .

Deşi aderarea presupune acceptarea obiectivelor Uniunii Economice şi Monetare, îndeplinirea criteriilor de convergenţă nu este o precondiţie. Cu toate acestea, întrucât aceste criterii reprezintă indicatori ai unei politici macroeconomice generatoare de stabilitate, toate Statele Membre vor trebui, până la urmă, să le îndeplinească. Conform Tratatului CE şi excluzând statutul de “opt-out”, un stat membru fie a adoptat moneda euro, fie beneficiază de o derogare. Un stat membru căruia i se aplică o derogare este, conform Tratatului, exclus de la drepturile şi obligaţiile aferente Sistemului European al Băncilor Centrale. Ţările candidate vor participa la Uniunea Economică şi Monetară de la data aderării, deşi nu vor adopta moneda euro chiar de la început. Ţările candidate nu pot adopta euro imediat după aderare deoarece Tratatul impune efectuarea unei evaluări, înainte de adoptarea monedei unice, a capacităţii ţării respective de a-şi menţine poziţia financiară. Un alt motiv este acela că ţările candidate nu au participat la Mecanismul Ratelor de Schimb, care nu le este deschis lor înainte de aderare. Numai în urma participării la Mecanismul Ratelor de Schimb (pentru o perioadă de cel puţin 2 ani), poate fi luată decizia privind îndeplinirea, de către ţările candidate, a condiţiilor necesare adoptării monedei euro, conform Tratatului. Participarea la Uniunea Economică Monetară presupune adoptarea acquis-ului referitor la piaţa internă de către ţările candidate, în special a acquis-ului privind libera circulaţie a capitalului, aşa cum a fost cazul şi actualelor state membre. Întrucât poziţia de “opt-out” nu este luată în considerare pentru ţările candidate, nu sunt permise perioade de tranziţie sau aranjamente speciale; de altfel, acestea nici nu au fost solicitate, până în prezent, de nici una dintre ţările candidate cu care s-au purtat negocieri.

1.2 Conceptul de Pact de Stabilitate şi Creştere

Legat de articolul III-76, ridicarea potenţialului de creştere economică şi asigu-rarea unei situaţii bugetare sanătoase sunt cei doi piloni ai politicii economice şi fiscale a UE şi statelor membre, iar Pactul de Stabilitate şi Creştere este un “instrument esenţial pentru atingerea acestor scopuri, utilizat ca un cadru de coordonare a politicilor bugetare” . CIG a reafirmat angajamentul neabătut faţă de ţelurile Strategiei de la Lisabona: crearea de noi locuri de muncă, reforme structurale, coeziune socială.

UE are ca ţeluri creşterea economică echilibrată şi stabilitatea preţurilor, iar politicile economice şi bugetare trebuie să stabilească priorităţi pe linia reformelor eco¬nomice, inovaţiei, competitivităţii şi creşterii investiţiilor şi consumului privat în fazele de depresiune ale ciclului economic. lată de ce se impun reorientări ale politicilor bugetare la nivel naţional şi comunitar în direcţia restructurării veniturilor şi cheltuielilior publice şi respectării disciplinei bugetare conform prevederilor Constituţiei Europene şi PSC.