Pactul de Stabilitate și Creștere

Capitolul 1. Caracteristicile Pactului de stabilitate şi creştere

1.1. Conţinutul Pactului de Stabilitate şi Creştere

Pactul de stabilitate şi creştere (PSC) face referire la un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naţionale în cadrul uniunii economice şi monetare (UEM). Pactul a fost constituit pentru a veghea la stabilitatea finanţelor publice, o cerinţă importantă pentru bună funcţionare a UEM.

Acesta cuprinde o rezoluţie a Consiliului European şi două regulamente ale Consiliului de Miniştri în care sunt precizate detaliile tehnice ale acestuia.

Cadrul juridic al Pactului de Stabilitate şi Creştere este reprezentat de:

- Rezoluţia Consiliului European din Amsterdam din data de 17 iunie 1997;

- Reglementarea nr. 1466/1997; aceasta se referă la consolidarea supervizării situaţiilor bugetare ale statelor membre şi controlul coordonării politicilor economice (acest lucru se referă la aspectul preventiv);

- Reglementarea nr. 1467/1997; aceasta se referă la aplicarea procedurii de deficit bugetar excesiv în condiţiile în care un stat membru depăşeşte pragul de referinţă (în acest caz 3% din PIB, referitor aspect represiv).

Pactul a fost adoptat, în decembrie 1996, în cadrul Consiliului European de la Dublin, ca un mecanism de supraveghere al comportamentului corect la nivelul politicii bugetare a ţărilor participante la zona euro. Acesta are în vedere stabilirea unor bugete echilibrate pe termen mediu asrfel încât să se creeze condiţii favorabile pentru activarea stabilizatorilor pe perioadele de recesiune economică.

De asemenea, el a fost adoptat prin Tratatul de la Amsterdam, ca un mijloc de consolidare a criteriilor de convergenţă cuprinse în Tratatul de la Maastrecht.

Statele membre au obligaţia de a realiza anual un buget echilibrat sau aproape echilibrat şi de a prezenta Consiliului de Miniştri şi Comisiei un program de stabilitate. Acesta, la randul sau are posibilitatea de a sancţiona orice stat membru participant care nu ia măsurile adecvate pentru a elimina deficitul excesiv.

Programul de stabilitate conţine informaţii cu privire la:

-Un planul bugetar elaborat pe termen mediu, privind echilibrul bugetului naţional

-Evoluţia cadrului macroeconomic ( investiţii publice, rata de creştere a PIB, rata inflaţiei, rata şomajului)

-Măsuri de politică economică privind atingerea obiectivelor de politica bugetară

-Evoluţia echilibrului bugetar şi a diferitelor poziţii bugetare în funcţie de evoluţia la nivel macroeconomic.

În cazul ţărilor care nu sunt membre la zona euro, ele au obligaţia de a prezenta un program de convergenţă. Acesta include, în plus faţă de programul de stabilitate informaţii cu privire la:

-Obiectivele pe termen lung ale politicii monetare

-Relaţia dintre obiective şi stabilitatea preţurilor, cât şi a cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.

Pactul este construit pe două aspecte cheie:

• Primul aspect se referă la un sistem de alarmă preventivă, în scopul de a identifica şi corecta derapajelor bugetare, înainte ca acestea să depăşească limita de 3% din PIB.

• Al doilea aspect se referă la un set de reguli cu efect descurajator, pentru a exercita presiuni asupra statelor membre, asrfel încât să se evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectare a lor în caz că apar. Sancţiunile respective se aplică tarilor participante la zona Euro, având valori între 0,2% şi 0,5% din PNB

În concluzie, putem afirma faptul că admiterea în uniunea monetară cere un deficit bugetar mai mic de 3% din PIB şi o datorie publică mai mică de 60% din PIB. De asemenea, Pactul de Stabilitate şi Creştere se bazează pe aceste două aspecte.

1.1. Apariţia şi necesitatea Pactului de Stabilitate şi Creştere

În stadiul de Uniune Economică şi Monetară era necesar asigurarea ţărilor membre, ca după ce vor fi îndeplinite criteriile de convergentă, acestea să nu adopte politici macroecomice neconforme, generând disfuncţionalităţi care puteau extrapola şi asupra celorlalte ţări. Motivul principal pentru adoptarea acestui pact a fost dimensiunea bugetară a politicilor în domeniul inflaţiei. PSC impune limite în conducerea politicilor bugetare ale ţărilor membre la zona euro şi are în vedere impunerea de bugete echilibrate, pentru a se asigura spaţiul necesar pentru acţiunea stabilizatorilor automaţi în perioadele de avânt, dar mai ales în cele de recesiune economică.

Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost conceput în 1997 în urma unui acord istoric între François Mitterand şi Helmut Kohl, cu scopul de a instaurarea disciplina fiscală atât de necesară în vederea lansării monedei unice.

Jean-Claude Juncker, a fost mediatorul între Mitterand şi Kohl. El a reuşit să aplaneze animozităţile şi contradicţiile care existau pe marginea creării uniunii monetare, propunând Franţei preluarea conducerii Băncii Centrale Europene de îndată ce moneda euro avea să se rodeze, iar Germaniei îi oferea perspectiva Pactului de Stabilitate şi Creştere ca o garanţie că dezechilibrele din celelalte ţări membre nu se vor repercuta asupra economiei germane.