Paradisurile Fiscale

1.Scurt istoric privind paradisurile fiscale

Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime.

Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor şi exporturilor.

În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.

Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăţi – societate mamă.

Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, în ţări care le acordau facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor rezidente, precum şi dividendele vărsate de filiale societăţii mamă.

Statele-paradis fiscal (Tax Haven) capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai profundă, atât în lumea marilor giganţi ai mapamondului, cât şi în ţări cu niveluri de trai mult sub cel al subzistenţei, ele multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale. Pentru susţinerea celor de mai sus se pot prezenta o serie de date relevante.

Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul secolului al XXI–lea, volumul operaţiunilor de capital derulate în state - paradis fiscal sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, aşa cum afirmă reprezentanţi ai Organizaţiei Naţiunilor Unite

În prezent, în lume există mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale.

Acestea sunt situate pe arhipelaguri (ex. Insulele Britanice Virgine), în republici insulare ( ex.Republica Nauru) sau ţări mici (ex. Panama).

Unele ţări, precum Elveţia, au o lungă istorie în păstarea secretului bancar, pe când altele (Bahamas, Liechtenstein, Delaware) au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate.

Legislaţia independentă a acestor ţări sau teritorii încurajează investitorii străini în înfiinţarea companiilor pe teritoriul respectiv. În majoritatea zonelor respective, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege. (de exemplu, Adunarea Legislativa din Insulele Britanice Virgine a votat un astfel de cod de legi în 1984 sub numele de Ordonanţa Companiilor de Afaceri Internaţionale).

Dacă obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la nivelul fiecărei ţări sau entităţi juridico-administrative independente şi dacă nimeni nu este obligat să plătească ceea ce legea nu-l obligă, rezultă că oricine poate să caute soluţii pentru a se apăra împotriva unei impuneri pe care o consideră excesiv.

Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale licite, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare a acesteia.

Ceea ce este însă cu adevărat grav, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea banilor proveniţi din fraudă fiscală naţională, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată prin intermediul companiilor „off-shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasă, contrabanda şi spălarea banilor.

Şi în România, „speriaţi” de mărimea exagerată a unor impozite şi taxe, oamenii de afaceri, în special importatorii şi exportatorii, şi-au înregistrat, într-un ritm ameţitor, în ultimii 15 ani, companii „off-shore”, prin intermediul cărora statul român este prejudiciat de importante fonduri băneşti.

In ultimele decenii, paradisurile fiscale s-au aflat intr-o competitie inegala in ceea ce priveste impozitarea cu guvernele din intreaga lume si au ajutat oamenii bogati si companiile sa evite plata taxelor in tarile lor de origine. Acum insa acest univers, estimat la 255 de miliarde de dolari pe an, da semne ca se destrama. Potrivit metodologiei OCDE, o tara trebuie sa indeplineasca patru criterii pentru a se incadra in categoria paradisurilor fiscale. In primul rand, asocierea cu paradisurile fiscale tine de nivelul impozitelor percepute care este foarte scazut, iar in unele cazuri zero. Dar acest criteriu nu este suficient in conditiile in care fiecare jurisdictie are dreptul sa stabileasca individual nivelul impozitelor percepute in interiorul sau. Celelalte criterii enuntate de OCDE se refera la lipsa transparentei operatiunilor bancare, existenta unor reglementari care impiedica schimbul de informatii referitoare la impozite intre guverne si lipsa unor conditiilor ca activitatile economice intreprinse de companii sa fie unele substantiale. Acest ultim criteriu poate releva intentia anumitor state de a atrage investitii doar pe baza oportunitatilor oferite de nivelul de impozitare - asa-numitele centre offshore.

Devenind rezidenti ai unei tari paradis fiscal, in cazul indivizilor, sau instalandu-si sediul aici, in cazul corporatiilor, actorii economici beneficiaza de taxele si impozitele tarii respective, asadar veniturile si beneficiile vor fi impozitate mult mai putin decat in tarile lor de origine. In acest fel, paradisurile fiscale isi asigura sursele de capital necesare expansiunii economice.

Grupul de presiune Tax Justice Network estimeaza ca pierderile generate sistemului global de impozitare prin intermediul paradisurilor fiscale se ridica la 255 mld. dolari pe an, dar aceste cifre nu sunt acceptate in unanimitate. OCDE, de exemplu, estima ca la nivelul lui 2007 capitalurile plasate prin intermediul firmelor offshore in paradisurile fiscale atingeau o valoare cuprinsa intre 5.000 si 7.000 mld. dolari. Numai in Insulele Cayman capitalurile de acest fel erau estimate la 1.400 mld. dolari.